Sărbătoarea Sfinţilor sirieni Efrem şi Isaac aduce în lumină frumuseţea unei teologii cu totul aparte. Viaţa şi învăţăturile lor ne descoperă celor de azi curajul unei mărturisiri autentice pline de mireasmă duhovnicească şi experienţă mistică, în taina slujirii Mântuitorului Hristos.
Reprezentant de seamă al lucrării mărturisitoare a Bisericii din primele veacuri creştine, cel supranumit „Profetul sirienilor”, Sfântul Efrem Sirul s-a născut în localitatea Nissibis, în anul 306. A ucenicit alături de Episcopul Iacob din Nissibis, unul dintre cei 318 Părinţi care au luat parte la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325). De la el a primit hirotonia întru diacon, slujire în care a rămas până la mutarea la cele veşnice (9 iunie 373).
La momentul asaltării cetăţii Nissibis de către perşii lui Sapour al II-lea, rugăciunile sfântului au salvat sufletele celor care erau între ziduri. În final, a fost nevoit să se refugieze la Edessa, unde a pus început unei şcoli de teologie, recunoscută mai târziu datorită personalităţii lui. Toată viaţa a urmat o asceză severă, dobândită în urma a opt ani de şedere în pustia Egiptului, alături de anahoreţii şi pustnicii de acolo. A revenit în Edessa pentru a lupta împotriva ereziilor. A reuşit să se impună în faţa celor rătăciţi printr-un stil cu totul inedit pentru teologia din acele vremuri, dezvoltând o imnografie armonizată pe teme hristologice şi mistice, specifice ethosului literaturii siriace.
Moştenirea scrisă a Sfântului Efrem Sirul
Sfântul Efrem a fost un scriitor foarte fecund, lucrările sale fiind alcătuite atât în versuri, cât şi în proză. Într-o structurare sistematică a acestora, am putea delimita patru categorii, împărţite după mesajul teologic pe care îl impun. Avem, astfel, lucrări cu caracter dogmatico-apologetic, cum ar fi: Imnele împotriva ereziilor (sunt direcţionate în special către Bardesanes, Marcion, arieni şi sabelieni), Scrisorile către Hypatius şi Domus împotriva ereziilor (în care respinge doctrina fatalistă a gnosticismului şi fatalismul maniheic), Predici despre credinţă (o critică la adresa ereticilor şi iudeilor), Imnele Raiului şi Imnele despre credinţă (cu evident caracter trinitar şi hristologic). În a doua categorie se înscriu scrierile cu subiect ascetic, dintre care amintim: Imnele despre feciorie (tratează teme precum: fecioria, Taina Întru-pării Cuvântului sau diverse episoade biblice) şi Imnele despre Biserică (reprezintă latura eclesiologică a operei efremiene). Din cea de-a treia categorie fac parte alcătuirile liturgice ale Părintelui sirian: Imnele Naşterii Domnului, Imnele despre Post (destinate perioadei Postului Mare), Imnele Azimelor şi Răstignirii (un profund comentariu teologico-poetic asupra Patimilor Mântuitorului Hristos) şi Charmina Nissibena. Ultima categorie aparţine comentariilor exegetice la Diatessaron, la Epistolele pauline, Facere şi Ieşire.
Stilul apologetic al Sfântului Efrem Sirul se poate defini drept „o formă literară prin care, în mod firesc, nu se limitează adevărul de credinţă în formule sau definiţii dogmatice, ci se oferă, în esenţă, o viziune teologică dinamică, îndemnând continuu cititorul să pătrundă cu mintea dincolo de forma exterioară a cuvintelor spre adevăratul lor înţeles” (S. Brock, The Luminous Eye, p. 160). El este cu siguranţă „cel mai mare maestru al poeziei creştine de limbă siriacă”. Mai întâi, trebuie ştiut că a fost un aprig apărător al învăţăturii ortodoxe împotriva ereticilor arieni, care nesocoteau Dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea Sa cu Tatăl. Lucrarea sa mărturisitoare conjugă într-un mod cu totul aparte elementele de doctrină, mistică, asceză, într-un cuvânt viaţa autentică trăită în duhul Sfintelor Scripturi. Apologia sa adună de fiecare dată repere şi argumente din Vechiul şi Noul Testament. El vede astfel în Mântuitorul Hristos „cea mai mare convergenţă de simboluri”. Întregul cosmos şi întreaga experienţă umană sunt marcate cu „pecetea milostivirii dumnezeieşti, cu toată bunăvoinţa ei tămăduitoare”. „Lumea creată vorbeşte în tot locul de Tatăl şi de Fiul, Care ies tainic Unul din Altul”, spune Sfântul Efrem. În taina dumnezeieştilor înţelesuri, omul nu descoperă numai un simplu mod de vieţuire, pe care îl adaugă stării sale de păcătoşenie, ci „participă în mod direct la lauda Creatorului a toate”. Aşa se face că, potrivit Sfântului Efrem, imaginile extrase din sfera lumii naturale (alături de cunoştinţele epocii), împletite cu figurile biblice, deschid tipologia sa spre o răsunătoare polivalenţă semantică. Adesea, într-un mod cu totul sugestiv şi lipsit de carenţe, doctorul sirian nu ezită să penduleze între simboluri. Ceea ce contează până la urmă este primirea învăţăturii pline de viaţă a Mântuitorului Hristos.
Sfântul Isaac Sirul şi mărturisirea mistică a Adevărului
Unul dintre cei mai profunzi scriitori ai Bisericii Siriene, Sfântul Isaac de Ninive, sau Sirul (secolul 7), s-a făcut cunoscut în întreaga lume datorită notorietăţii minunatelor sale alcătuiri teologice. Sursa acestor inspiraţii a avut în primul rând rădăcini siriene, conturându-se în jurul reprezentanţilor Şcolii Antiohiene, de unde şi aşezarea sa în mijlocul misticilor nestorieni. Este cunoscută în acest sens compatibilitatea de gândire cu Teodor de Mopsuestia. În ierarhia valorilor sale se regăsesc de asemenea numeroase idei desprinse din scrierile lui Evagrie, Ioan de Apamea, Sfântul Macarie, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Marcu Ascetul, Sfântul Vasile cel Mare sau din alcătuirile Părinţilor Pustiei. Sfântul Isaac i-a abordat într-o manieră cu totul ortodoxă, reuşind să aleagă, precum albina, polenul cel sănătos al învăţăturilor îndumnezeite. În cuprinsul operei sale, toate aceste împrumuturi sunt cât se poate de sesizabile. Pentru definirea ascensiunii duhovniceşti, el se foloseşte de numeroase simboluri şi concepte macariene, prelucrate şi aşezate într-o abordare proprie, cum ar fi: imaginea mistică a focului, importanţa rugăciunii continue, a smereniei şi a milei faţă de toţi oamenii.
La fel ca şi ceilalţi mistici sirieni, Sfântul Isaac descrie teoretic traseul pocăinţă - purificare/curăţire - desăvârşire folosindu-se în primul rând de propriile experienţe duhovniceşti. După el, condiţia primă în demersul mistic de căutare a desăvârşirii este, pe lângă pocăinţă, singurătatea, întrucât limpezeşte sufletul de patimi. Experienţa sa ascetică îi oferă autoritatea să ridice teoria la rang de adevăr trăit.
Sfântul Isaac arată că prin singurătate nu numai sufletul se curăţeşte, ci omul întreg este purtat într-o treaptă superioară. În acest sens, el aseamănă viaţa singuratică cu pregustarea vieţii veşnice, monahul fiind acela care prin viaţa sa plină de nevoinţă stă de vorbă cu Dumnezeu încă din această lume, aflându-se în anticamera Împărăţiei cereşti.
Faptul că opera Sfântului Isaac Sirul a marcat atât de mult parcursul doctrinar al misticii monahismului oriental şi chiar occidental prin Ortodoxia conţinutului ei a determinat revenirea la întrebarea oarecum paradoxală cu privire la identitatea autorului. Să fi fost el nestorian, monofizit sau evagrian? Este o dilemă la care astăzi se răspunde din oficiu: Sfântul Isaac a fost şi este ortodox prin moştenirea pe care a lăsat-o, „martor al iubirii infinite a lui Dumnezeu în focul Duhului Sfânt”, notează diac. Ioan Ică jr.
„Sfântul Isaac ne obligă să ne revizuim clişee milenare adânc purificate. Realitatea contrazice flagrant stereotipiile comode şi autosecurizate. Dacă un eretic «nestorian» poate avea o învăţătură duhovnicească atât de «ortodoxă», aceasta arată că «nestorianismul» acela nu era de fapt ceea ce s-a crezut, pentru că acolo unde istoria şi dialectica formulelor dogmatice despart, Duhul Sfânt uneşte şi nimic nu are loc în afara unei Providenţe (auden apronoeton, zicea Sfântul Vasile cel Mare). Mar Isaac al Ninivei este cu adevărat «Sfântul Isaac». Dar, aşa cum nimerit spunea părintele Alexander (Golitzin): «Isaac nu e numai minunat şi sfânt. E şi tulburător»”
(Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, partea a II-a, Sibiu, 2007, pp. 83-84).
