A doua ţară în lume ca număr de locuitori - aproape 1.100.000.000 în 2006 - , India este un spaţiu în care tradiţionalul coabitează cu modernul într-o manieră unică, ce nu exclude tensiunile, tranziţiile prelungite sau reformele. Totuşi, anumite aspecte tradiţionale, mai ales cele legate de sistemul de caste, familie, creşterea şi educarea copiilor, pentru a menţiona doar câteva, par să fie cele mai rezistente în faţa modernizării, continuând
să-şi păstreze actualitatea, în ciuda tuturor încercărilor de „occidentalizare“ sau „emancipare“. Iar cel mai elocvent exemplu este acela al familiei hinduse - hinduismul reprezentând religia majoritară în India, cu 81% din totalul populaţiei - care continuă să rămână ancorată puternic în tradiţia multimilenară, să reziste modernizării şi să menţină India pe ultimul loc în lume în ceea ce priveşte rata divorţurilor. Dacă ne oprim doar asupra modului original în care se realizează căsătoria şi a relaţiilor strict reglementate din interiorul familiei, vom descoperi un univers exotic, care se coordonează după reguli originale, menite să reglementeze fiecare aspect al vieţii de familie, tocmai pentru că aceasta este mult prea importantă pentru a fi lăsată la voia întâmplării.
Căsătoria reprezintă un pas esenţial şi obligatoriu în viaţa oricărui hindus. Cazurile în care o persoană alege celibatul sunt destul de rare. Aceasta deoarece căsătoria reprezintă crearea mediului pentru îndeplinirea obligaţiilor religioase faţă de zei, strămoşi, spirite şi societate. Apoi, căsătoria şi statutul de familist condiţionează şi eliberarea - ceea ce am putea numi „mântuirea“ credinciosului hindus -, accesibilă numai bărbatului, căci acesta este obligat ca mai întâi să treacă prin stadiul de familist, să se achite de datoria sa faţă de societate lăsând urmaşi şi abia apoi poate renunţa la lume în căutarea propriei eliberări. Poate tocmai pentru că este atât de important pentru viaţa şi „mântuirea“ oricărui hindus, mariajul este întotdeauna aranjat de părinţi sau rude, şi niciodată de cei direct vizaţi de el, respectiv de tineri.
Căsătoriile aranjate, mai numeroase decât cele din dragoste
Căutarea unui/unei soţ/soţii ideale porneşte atât din partea familiilor fetelor, cât şi din cele ale băieţilor, fiecare având un set de criterii în alegerea viitorului/viitoarei ginere sau nurori, precum reputaţia, vârsta, sănătatea, aspectul fizic, educaţia, potenţialul economic etc. Găsirea unui mire sau a unei mirese se face prin diverse filiere, prin intermediul cumnaţilor sau cumnatelor din familie, a brahmanului din comunitate sau, din ce în ce mai frecvent, prin postarea de anunţuri matrimoniale în presă şi pe site-urile internet specializate. Pentru că familia se ocupă de identificarea unui posibil partener, majoritatea acestor anunţuri sunt scrise la persoana a treia şi reprezintă, de fapt, liste cu oferte şi cereri de valori socio-profesionale. Iată cum sună un anunţ matrimonial dintr-un ziar indian: „Arora şcastaţ. Căutăm o mireasă zveltă, frumoasă şi fermecătoare pentru un tânăr informatician programator specializat în Microsoft MCA, zvelt, chipeş şi atrăgător, de 25 de ani, 1,78 m şi 67 kg. Contact: … Tatăl deţine firma … Băiatul este director la firma tatălui său. Mireasa trebuie să fie din casta Arora sau Khatri.“ (Hindustan Times, 18 aprilie 1999).
În mediul rural, unde accesul la mijloacele moderne este mai dificil, familiile tinerilor sunt puse în legătură de către brahmanul din sat. Ca cel care intermediază căsătoria, acesta are rolul de a prezenta obiectiv calităţile şi defectele celor reprezentaţi, precum şi valoarea dotei pe care familia miresei o oferă. O dată stabilite primele contacte, dacă ambele familii consideră că sunt îndeplinite toate criteriile, se întâlnesc, se stabilesc mai pe larg detaliile de natură financiară, condiţiile şi pretenţiile, după care se pot vedea şi tinerii. Ca regulă generală, mai ales în mediul rural, tinerii se întâlnesc foarte puţin înainte de căsătorie, în cazurile fericite văzându-se doar cu prilejul nunţilor sau sărbătorilor religioase. Deşi în oraşe numărul căsătoriilor din dragoste a crescut, tinerii având prilejul să se întâlnească, căsătoriile aranjate au rămas regula generală de realizare a unui mariaj, şi mai ales a unui mariaj considerat reuşit.
Efectele perverse ale zestrei
Familia fiecărei fete, pentru a o putea căsători, trebuie să îi asigure acesteia o dotă substanţială, care, în funcţie de clasa socială şi castă, constă în bani, case, apartamente sau terenuri, obiecte electrocasnice, haine etc., şi care toate se dau familiei mirelui. Dacă pentru familia unui băiat căsătoria este un mijloc de a prospera economic, pentru multe familii care au fete, aceasta le poate duce la îndatorare peste măsură şi ruinare.
Deşi practica dotei a fost interzisă printr-un proiect de lege din 1961, continuă să dăinuie la scară largă până astăzi, antrenând efecte dintre cele mai negative. Dincolo de situaţiile în care soţii îşi ucid soţiile pentru că familiile acestora nu şi-au onorat promisiunile privind cuantumul dotei (în medie aproximativ şapte astfel de crime la un milion de locuitori), datorită dotei se perpetuează sub diferite forme şi practica pruncuciderii fetelor. Dintr-un spirit pe cât de preventiv, pe atât de crud, familiile sărace sau în care s-au născut prea multe fete le ucid imediat după naştere, conştiente că nu vor putea face faţă financiar căsătoririi lor.
Femeia se defineşte numai raportată la bărbat
Naşterea fetelor este considerată în hinduism o pedeapsă pentru faptele rele săvârşite într-o viaţă anterioară. De aceea, femeia este considerată ardhangini (jumătate de trup) şi sahadharmini (cea care ajută la respectarea dharmei). Ea este janani (progenitoarea), ca cea care naşte şi creşte copii. În centru se află bărbatul, ca autoritate, iar femeia ca ajutor, cu un rol secundar.
Ritualul căsătoriei reprezintă un transfer al fetei de la tată către soţ. Aceasta pentru că, în societatea hindusă tradiţională, femeia nu are niciodată o existenţă individuală, fiind întotdeauna raportată la familie, respectiv la bărbatul care îndeplineşte rolul de pater familias. Înainte de a se căsători, femeia este proprietatea tatălui. După căsătorie devine proprietatea soţului, iar după moartea acestuia, proprietatea fiului. De aceea, întotdeauna existenţa şi rolurile sociale şi familiale ale femeii vor fi reglementate în funcţie de singurele trei stadii în care existenţa ei este recunoscută: fiică, mamă şi soacră, iar o femeie care nu se circumscrie nici unuia dintre acestea nu există din punct de vedere social.
Mai întâi noră, apoi soţie
O dată căsătoriţi, cei doi tineri se stabilesc la familia mirelui, care reuneşte, în general, patru sau cinci generaţii: (stră)bunici, părinţi, fii/fiice, (stră)nepoţi, ce locuiesc sub acelaşi acoperiş, mănâncă mâncarea gătită la aceeaşi vatră, deţin proprietatea în comun şi participă la ritualurile religioase familiale împreună. Dacă pentru bărbat nu apare nici o problemă, în schimb, proaspăta mireasă este pusă în faţa unui mediu total nou. Pentru început, ea va fi mai întâi noră şi apoi soţie. Principalele sale îndatoriri sunt faţă de socri, cumnaţi şi cumnate şi abia în ultimul rând faţă de soţ.
Mai întâi trebuie să arate mare deferenţă părinţilor mirelui, direct proporţională cu casta din care aceştia fac parte. De pildă, o mireasă de brahman trebuie să meargă la soacra sa, după masă, şi să-şi arate recunoştinţa, rostind: „Pailagan!“ („Îţi ating picioarele!“) şi apoi să-i maseze picioarele, nădăjduind probabil că va veni şi ziua în care şi ea se va bucura de un astfel de tratament din partea nurorilor ei. De aceea, nu trebuie să ni le imaginăm pe tinerele soţii care trăiesc ani buni în umbra şi sub autoritatea soacrei ca aflându-se într-o deznădejde totală, ci, dimpotrivă, sunt pline de speranţă. Ele sunt conştiente că soacra, inevitabil, va îmbătrâni, va ajunge văduvă, se va îmbolnăvi şi va muri. Atunci, ea, tânăra aflată acum atât de jos în ierarhia familiei, va ajunge mâine să ocupe un loc central şi va domina asupra tuturor femeilor din familie.
Ajunsă soacră, femeia devine stăpână în casă, va conduce cu o mână de fier, păstrând tradiţia ancestrală şi, uitând de chinurile sale, va pune pe umerii nurorilor toate poverile pe care le-a purtat şi ea în tinereţe. Dar încă un mare pas mai este rezervat pentru ea. Cu naşterea fiecărui nepot, devine din ce în ce mai preamărită, căci continuitatea familiei este asigurată, sufletul soţului său este protejat, iar ea şi-a îndeplinit menirea.
Soţia trebuie să mănânce numai după ce soţul s-a săturat
În familie, soţului i se cuvine o supunere vecină cu devoţiunea, mai ales din partea soţiei. După cum remarcă un autor, „cel mai bun lucru pe care soţia trebuie să-l facă este să caute să-l mulţumească manifestând supunere totală. Aceasta ar trebui să fie regula ei de viaţă. Chiar dacă este diform, bătrân, infirm, violent; chiar dacă este coleric, depravat, imoral, beţiv, o soţie tot ar trebui să-l privească ca pe un zeu, ar trebui să-i acorde întreaga sa atenţie şi grijă, să nu-i ofere nici un motiv de neplăcere. O soţie trebuie să mănânce numai după ce soţul s-a săturat. Dacă soţul posteşte, şi ea trebuie să postească; dacă el nu se atinge de mâncare, nici ea nu are voie; dacă el este îndurerat, şi ea trebuie să fie la fel; dacă el este vesel, şi ea trebuie să fie veselă. Dacă el cântă, trebuie să îl asculte extaziată; dacă el dansează, trebuie să-l privească cu încântare; dacă el vorbeşte despre lucrurile pe care le-a învăţat, ea trebuie să-l asculte cu admiraţie. În prezenţa lui trebuie să fie veselă şi să nu dea semne de tristeţe sau nemulţumire“. (J.A. Dubois).
Bărbatul se bucură de acest respect pentru că el este cel care întreţine familia; munca şi câştigul banilor reprezintă activităţile specifice ale acestuia, sfera economică a familiei fiind administrată aproape exclusiv de el. În virtutea acestui statut al său, bărbatul trebuie să-şi exercite puterea prin disciplinarea femeilor şi copiilor din întreaga familie, căci el răspunde în faţa comunităţii pentru toate neorânduielile provocate de aceştia. Din moment ce întreţinerea unei familii este sarcina exclusivă a bărbatului, un bărbat care depinde de o femeie sau de copiii săi în anii tinereţii sau la maturitate, ori care îşi asumă vreo activitate specific feminină este privit ca un bărbat nedeplin. De oprobiul comunităţii va avea parte şi bărbatul din castele superioare care îi va permite femeii sale să muncească, fiind acuzat de nesocotire a tradiţiei şi lăcomie. De aceea, femeile care lucrează astăzi în India sunt în general din castele inferioare, cărora statutul dat de castă nu le interzice accesul pe piaţa muncii.
Datorită acestei distanţe care se instaurează între cei doi soţi, sărutul pe buze nu este niciodată public, precum rare sunt şi momentele în care cei doi soţi se privesc faţă în faţă: chiar şi atunci când discută, femeia stă cu chipul uşor retras, din profil, şi niciodată soţia nu îşi cheamă soţul pe numele său mic.
Împlinirea familiei prin naşterea de fii
Căsătoria ar trebui să-şi aibă finalitatea în familie, iar figura centrală a acesteia este copilul, ambii părinţi văzând o cuprindere a lor în copil. Dacă naşterea unui fiu îi este tatălui prilej de maximă bucurie, pentru mamă are repercusiuni mult mai profunde. Raporturile tinerei soţii cu soţul şi familia acestuia, dar în special cu soacra, se modifică radical. Maternitatea îi conferă un statut şi o identitate pe care nici un alt eveniment din viaţă nu i le poate conferi. Este norocul său dacă naşte un fiu, permiţându-i astfel soţului să se achite de datoria faţă de strămoşi, iar poziţia ei în familie devine „stabilă“. În aceste împrejurări, soţia nu mai este soţie, ea este mamă (ma, mata). Prestigiul său în zenana (camerele femeilor) creşte; ea a avut succes, şi-a justificat existenţa. Deşi continuă să fie supusă credincioasă soţului său, ea este de acum o entitate, o persoană. Până şi soacra este obligată să ţină seama de această schimbare de statut, iar relaţiile dintre cele două femei suferă o îmbunătăţire spectaculoasă.
O privire, chiar şi succintă, asupra familiei hinduse tradiţionale, mai ales din rândul castelor superioare, ne frapează prin antagonisme: pe de o parte, principii nobile precum sacralitatea căsătoriei, devotamentul, relaţia spirituală intimă dintre soţi, împlinirea prin căsătorie, iar pe de altă parte practica aranjării căsătoriilor, a pruncuciderii, a căsătoririi copiilor, a abandonării văduvelor, a înrobirii femeii şi izolării ei în spaţiul familial. Surprinderea măcar a câtorva dintre aceste aspecte ne relevă totuşi o familie puternică, o instituţie care într-adevăr reprezintă nucleul societăţii, un spaţiu care se doreşte a fi garantul păstrării identităţii religioase şi sociale hinduse.
▲
Mireasă la cinci ani
Un aspect legat de familia hindusă, care i-a frapat pe coloniştii britanici, a fost vârsta fragedă la care erau căsătorite fetele. În 1930, când a fost interzisă pentru prima dată căsătoria copiilor, 8.500.000 de fete (jumătate din numărul total) erau căsătorite înainte de a împlini 15 ani, iar dintre acestea, 200.000 aveau sub cinci ani, iar 2.000.000 între cinci şi zece ani. Acest obicei era atât de înrădăcinat în tradiţie, încât iată ce declara pe atunci, într-un interviu, un brahman foarte înstărit:
„ - Să presupunem că aveţi o fiică. La ce vârstă aţi căsători-o?
- La cinci ani, la şapte ani, dar cu siguranţă ar trebui să o căsătoresc înainte să împlinească nouă ani. Dacă nu, sunt repudiat de casta mea. Nimeni nu va mai mânca cu mine, nu-mi va mai da apă să beau şi nu mă va mai primi la ceremonii. Nimeni nu-şi va mai căsători fiica cu fiul meu, aşa că nu voi putea avea nepoţi. De fapt, nu voi mai exista social. Nici un bărbat din casta mea nu-mi va lua pe umeri trupul, pentru a-l duce la rugul funerar. Iar pedeapsa din viaţa viitoare va fi şi mai grea.“
Această atitudine, aparent inexplicabilă pentru un occidental, avea o justificare foarte precisă: preţuirea statutului de fecioară al unei fete era atât de mare, încât se merge până acolo încât aceasta să fie căsătorită „înainte de a realiza că este femeie“. În prezent, datorită restricţiilor legislative (legile familiei din 1956 stabilesc vârsta minimă pentru căsătorie la 15 ani pentru fete şi 18 ani pentru băieţi), vârsta la care fetele sunt măritate a crescut vertiginos. Dar, dacă în mediul urban fetele se căsătoresc în medie la 18 ani, în mediul rural, unde controlul autorităţilor guvernamentale este mai slab, se mai înregistrează încă vârste extrem de mici ale mireselor.
O reminiscenţă a acestui obicei este păstrarea principiului ca bărbatul să fie mai în vârstă decât soţia sa. De aceea, familiile în care soţia să fie mai în vârstă decât soţul sunt extrem de rare în India de astăzi.
▲
Femeia văduvă încetează a mai fi „cineva“
Văduvia femeii este evaluată diferit faţă de cea a bărbatului. Dacă pentru un bărbat văduv nu este nici o problemă dacă se recăsătoreşte, şi chiar i se recomandă acest lucru, altfel neputându-şi îndeplini obligaţiile religioase, pentru o femeie, dacă nu a avut şansa de a muri înaintea soţului, viaţa se transformă într-un calvar. De îndată ce-i moare soţul, femeii i se ia roşul aprins care-i împodobeşte cărarea pieptănăturii, i se sparg brăţările de sticlă, îi sunt scoase bijuteriile şi podoabele. De acum înainte va purta numai un sari alb, culoarea doliului.
Deşi recăsătorirea văduvelor a fost legalizată încă din 1985, numărul celor care o fac este nesemnificativ. Poziţia văduvei depinde de circumstanţe. Dacă aceasta are deja fii mari, va rămâne în casa soţului său, însă se va supune pentru toată viaţa unor aspre restricţii, care merg de la o dietă alimentară fără carne, peşte sau condimente, cu o singură masă în zi, numai din mâncare preparată de ea, până la interdicţia de a participa la marile sărbători religioase sau la cele ale familiei. În cazul în care femeia văduvă este şi foarte tânără şi nici nu are nici un copil, atunci există mari şanse să fie alungată din casa soţului, iar singurele variante de supravieţuire pentru ea sunt să lucreze ca zilieră sau să se prostitueze, altfel riscând să moară de foame.
▲
8.000 de fete avortate într-un an, în Bombay
Statutul diferit al femeilor şi bărbaţilor este evident de la naştere. În familia hindusă, un băiat este foarte preţuit, fiind cel care va aprinde şi va întreţine rugul funerar al tatălui său, acţiune indispensabilă pentru călătoria aceluia în lumea de dincolo. De asemenea, la un moment dat, când va fi suficient de matur, va prelua conducere familiei.
Consecinţa firească a acestei percepţii este aceea că, la naşterea unui fiu, întreaga familie se umple de bucurie. Toţi cei care au avut grijă de mamă pe parcursul sarcinii sunt generos răsplătiţi, toate dorinţele mamei sunt imediat îndeplinite, chiar soacra îi pregăteşte dulciuri etc. Până şi moaşa care aduce pe lume un băiat este plătită dublu decât dacă s-ar fi născut o fată.
În contrast cu naşterea unui fiu, naşterea unei fete este privită cu indiferenţă şi evaluată ca un „nenoroc“. Frecvent este urmată de condoleanţele formale ale prietenilor familiei. Aceasta pentru că o fată nu va avea nici o contribuţie la bunăstarea familiei, iar când se va căsători, va pleca în familia soţului. În acest sens, o zicală populară indiană spune: „A avea un fiu este ca şi cum ai răsădi şi uda o plantă din propria curte, ca atunci când aceasta va creşte să-ţi dea umbră şi fructe; dar a avea o fiică este ca şi cum ai răsădi şi uda o plantă din curtea altcuiva, pentru că ajutorul şi afecţiunea ea le va da altora“. Apoi, părinţii încep deja să se gândească la zestrea pe care vor fi nevoiţi să o dea pentru a o căsători. Lucrurile devin mai sumbre la naşterea celei de a doua sau de a treia fiice, familia considerându-se blestemată.
Deseori, în astfel de cazuri, se apelează fără nici un fel de scrupule la pruncucidere. Iată ce declara cu nonşalanţă un indian: „Am avut 12 copii: 10 fete, care, normal, nu au supravieţuit. Cine ar fi putut duce aşa o povară? Pe cei doi băieţi, bineînţeles, i-am păstrat“. Mai nou, de când a apărut posibilitatea stabilirii sexului copilului înainte de naştere, numeroase familii apelează la avort când constată că li se va naşte o fată. Un studiu realizat în 1986, în Bombay, arăta că din cei 8.000 de fetuşi avortaţi în urma testului de stabilire a sexului copilului aproape toţi erau fete.
