Ajutorarea semenilor a fost, dintotdeauna, o prioritate a Bisericii. Legată inseparabil de sentimentul milei, societatea creştină dezvolta o nouă dimensiune, uneori diametral opusă faţă de raporturile interumane întâlnite în lumea păgână. De la început, creştinismul a venit în sprijinul celor slabi, mai întâi prin Mântuitorul Iisus Hristos, Care-i ridică pe toţi oamenii, fără deosebire, la demnitatea înfierii în Tatăl, iar mai apoi prin întreaga Biserică, inspirând multe idei înalte şi acţiuni generoase puse în slujba omului. Sfântul Vasile cel Mare a reuşit să impună prin activităţile sale de caritate, concretizate în Vasiliade sau în obştile monahale de pe malul râului Iris, egalitatea socială într-o manieră creştină. În omiliile şi cuvântările sale, marele capadocian face să răsune în urechea societăţii timpului său ecoul adevăratelor valori morale, care depăşesc cu mult logica lumii acesteia.
Încercările de a găsi un echilibru între oamenii de diferite condiţii sociale nu au lipsit în lumea veche, ele fiind dezbătute în amănunt de filosofii şi de moraliştii acelor timpuri care au căutat să găsească o aplicare practică. Cu toate acestea, „Antichitatea păgână, a cărei cultură ne-a lăsat unele lucruri admirabile, n-a putut să se ridice, în general, în morală, decât până la nivelul unor maxime frumoase, ale stoicilor de exemplu, şi al unor fapte generoase sau virtuţi individuale, care constituiau însă excepţii. Societatea nu s-a văzut niciodată şi nicăieri cuprinsă şi mişcată de idei mari, de sentimente sublime ca acelea care caracterizau viaţa uimitoare a creştinilor, de neînţeleasă iubire“ (Teodor M. Popescu, Caritatea creştină în biserica veche, în revista B.O.R., an. LXIII, nr. 1-3, ianuarie-martie 1945, p. 21).
Aproapele, între utopie şi adevăr
Lumea păgână nu a reuşit să rupă barierele sociale care îi depărtau pe oameni unii de alţii: „A cunoscut şi ea iubirea, dar nu pe cea dumnezeiască. Creştinii şi-au schimbat şi şi-au înnoit viaţa lor morală numai prin aceasta, prin iubirea lor evanghelică, iubirea de aproapele, iar aproapele pentru ei era tot omul, chiar duşmanul. Abia creştinismul a extins, prin iubire, sfera noţiunii de om la toţi oamenii, el a descoperit pe aproapele în parabola Semănătorului care face milă cu străinul şi cu duşmanul său“ (diac. prof. Teodov V. Damşa, Iubirea şi mila creştină, în revista Mitropolia Banatului, an. XXX, nr. 7-9/1980, iulie-septembrie, p. 441).
Aproapele era socotit în lumea veche omul de acelaşi neam, de aceeaşi credinţă sau cu acelaşi statut social. Pentru evrei, cei de alt neam erau odioşi, pentru greci străinii erau barbari, pentru romani, peregrinul era omul lipsit de cetăţenie şi de drepturi civile, care nu putea lua parte la viaţa Romei. Cu toate că ajunseseră în stare să vadă în fiecare individ pe om, filosofii stoici, nu-l puteau percepe pe fiecare om ca aproape. Iubirea şi mila erau simple utopii, iar trăirea lor era considerată o slăbiciune. Omul construit de filosofia stoică nu trebuia să fie mişcat de nici un sentiment, de nici o dorinţă, de nici un afect, el trebuia să fie apatic. Nepăsarea era idealul filosofic şi orice implicare se rezuma doar la simplul act caritabil.
Condiţia sclavului în societatea romană a primelor veacuri
În societatea romană veche (epoca clasică şi postclasică), statutul existenţial al sclavilor era strâns legat de voinţa stăpânilor lor. Deoarece era privat de personalitate juridică (posibilitatea de a exercita drepturi şi obligaţii în societate), sclavul devenea în concepţia statului roman un simplu lucru (res). El făcea parte din patrimoniul stăpânului, care îl putea vinde sau dona după propria voinţă. Putea fi pedepsit sub orice formă şi chiar ucis, în virtutea drepturilor pe care patronul le putea exercita asupra bunurilor sale. Deoarece căsătoria sclavilor era inexistentă juridic, relaţiile dintre ei se rezumau doar la simple legături de fapt, care nu puteau exista fără consimţământul stăpânului. În perioada republicii, drepturile sclavilor capătă o nouă dimensiune, de data aceasta mult mai umană, dobândind dreptul de a fi liberi sau chiar de a deveni cetăţeni romani, dacă stăpânul lor consfinţea lucrul acesta.
Se poate spune că, prin sclavie, Biserica primelor secole moştenise de la societatea păgână poate cea mai degradantă formă de exploatare a omului. Lupta împotriva acestui fenomen a devenit una din principalele dezbateri ale literaturii patristice din primele veacuri creştine. Părinţii capadocieni, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare, dar şi Sfântul Ioan Gură de Aur au pornit într-o luptă acerbă de schimbare a vechilor mentalităţi care măcinau şi denaturau de sute de ani relaţiile interpersonale. Bazându-se pe cuvântul Scripturii, mai ales pe textul de la Galateni III, 28 - „Nu mai există iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici slobod, nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi sunteţi una în Hristos“ - , Sfinţii Părinţi predică la unison egalitatea oamenilor. Deşi nu au putut cere abolirea completă a sclaviei, lucru imposibil de realizat într-o societate sclavagistă, Părinţii Bisericii au reuşit să schimbe raporturile dintre stăpâni şi sclavi, conferindu-le acestora din urmă o situaţie mult mai bună.
Oraşul iubirii şi al milei creştine
În timp ce unii îşi petreceau viaţa în moravuri uşoare, în petreceri zgomotoase şi în lux, cei săraci trăiau calvarul dramei lor, plin de lipsuri şi boală, neavând de multe ori unde să-şi plece capul. Pentru a-şi asigura minimul existenţei zilnice, mulţi dintre ei erau nevoiţi să-şi vândă copiii ca sclavi, sau să se arunce în mâinile nemiloase ale cămătarilor. În tot acest timp, averile celor bogaţi sporeau prin camătă, prin dobânzi mari, prin comerţul cu sclavi, prin prăzi de război şi prin alte mijloace pline de necinste. Împotriva tuturor acestor nedreptăţi se ridică Sfântul Vasile cel Mare, contrapunând raţiunilor sociale ale timpului său mila şi iubirea creştină faţă de aproapele.
După alegerea sa în scaunul de episcop al Bisericii din Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile a adus în slujba credincioşilor săi toată agoniseala pe care o dobândise în şcolile unde se pregătise, dar şi din tumultul trăirii sale interioare. El reuşeşte să redea prin cuvântările şi omiliile sale demnitatea omului pe care timpul şi societatea îl făcuseră sclav. Fie el robit de patima argintului sau subjugat de lanţurile sărăciei, omul din teologia marelui capadocian este călăuzit, prin dojană sau vorbă bună, către Mântuitorul Hristos. Pentru a mo-dela societatea timpului, Sfântul Vasile fie înfierează prin cuvânt patimile existente (de exemplu, omiliile Despre lăcomie, Către cei bogaţi, Contra luxului, Împotriva cămătarilor etc.), fie mângâie prin îndemnuri părinteşti sufletele întristate ale celor necăjiţi (omiliile Ia aminte la tine însuţi, Despre mulţumire, Despre credinţă, Despre smerenie etc.).
Vindecarea acestor răni necesita o concretizare a cuvântul în faptă. Pentru aceasta, Sfântul Vasile a organizat în apropierea Cezareei numeroase instituţii de binefacere socială: aziluri de bătrâni, ospătării, case de reeducare, spitale şi chiar şcoli de pregătire profesională. Toate aşezămintele ridicate au primit denumirea „Vasiliade“, fiind locurile în care oamenii, indiferent de crez sau de condiţia lor socială, erau trataţi la fel. Acest complex filantropic a devenit treptat un adevărat oraş al iubirii şi al milei creştine.
Bogăţia şi reaua ei întrebuinţare
Una dintre bolile grave ale societăţii la care face deseori referire Sfântul Vasile este bogăţia. În omilia adresată celor bogaţi, ierarhul capadocian condamnă reaua ei întrebuinţare: „Ce vei răspunde Judecătorului, tu care-ţi îmbraci pereţii caselor, dar nu îmbraci pe om, tu care împodobeşti caii, dar treci cu vederea pe fratele îmbrăcat în zdrenţe, tu care laşi grâul de putrezeşte, dar nu hrăneşti flămândul, tu care îngropi aurul, dar dispreţuieşti pe cel sugrumat de sărăcie?“ (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a VII-a, Către bogaţi, traducere din limba greacă veche şi note de pr. prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 112).
În strânsă legătură cu bogăţia stă patima lăcomiei. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare arată că omul nu este decât un administrator al bunurilor pe care le primeşte de la Dumnezeu: „Tu eşti răpitor însuşindu-ţi cele ce ai primit spre administrare? Sau cel care dezbracă pe cel îmbrăcat nu se numeşte borfaş, iar cel care nu îmbracă pe cel gol deşi poate să facă asta, este vrednic oare de alt nume? Dacă se numeşte hoţ cel care ia haina cuiva, ce nume să dea celui care, putând să îmbrace pe fratele său gol, deşi poate să facă aceasta, n-a făcut-o? Pâinea pe care o ţii tu este a celui flămând, haina pe care o ţii în dulap este a celui gol, încălţămintea care putrezeşte la tine este a celui desculţ, argintul pe care-l ţii îngropat este al celui sărac“ (Omilia a VI-a la cuvintele Evangheliei după Luca: „Strica-voi jintiţele mele şi mai mari le voi zidi“ şi despre lăcomie, p. 103). La toate aceste întrebări, marele sfânt capadocian oferă următoarea soluţie: „Dacă fiecare ar lua numai cât are nevoie, iar plusul l-ar lăsa celui lipsit, n-ar mai fi nici bogat, nici sărac. N-ai ieşit gol din pântece? Şi nu te vei întoarce gol în pământ? De unde sunt deci cele ce le ai acum? De vei zice că de la soartă, eşti fără Dumnezeu, recunoscând pe Cel ce te-a creat şi nerecunoscător Celui ce ţi-a dat, iar de spui că sunt de la Dumnezeu, spune motivul pentru care le-ai primit. Nu cumva este oare nedrept Dumnezeu neîmpărţindu-ne egal cele necesare traiului? Pentru ce eşti tu bogat, iar celălalt sărac?“ (Ibidem).
Bogăţia, un mijloc de a face milostenie
Utilitatea bogăţiei are la Sfântul Vasile un singur sens: acela de a-i ajuta pe cei săraci. Acest fapt constituie chiar subiectul acţiunilor sale sociale. Măsura milosteniei se leagă la sfântul ierarh de două condiţii foarte importante: pe de o parte, de nevoile celui sărac, iar pe de alta, de dorinţa celui bogat de a ajuta. Sfântul Vasile nu precizează cu cât anume trebuie să ajuţi. Totuşi, în anumite împrejurări, sfântul pare a sugera şi o normă precisă în această privinţă: „Tu eşti sărac! Un altul este mai sărac decât tine. Tu ai pâine pentru zece zile, el nu are decât pentru o zi. Fă parte în chip darnic din prisosul tău celui ce nu are nimic. Nu sacrifica salvarea tuturor interesului tău personal“ (Omilia a VIII-a, rostită în timp de foamete şi secetă, p.130). Asistenţa socială la Sfântul Vasile cel Mare trece dincolo de prisosul bunurilor personale. Ea este valabilă şi în perioada de lipsă şi strâmtorare, şi în perioada de bogăţie şi prosperiate. Pentru ca milostenia să fie bine primită înaintea lui Dumnezeu, Sfântul Vasile arată că aceasta trebuie să se însoţească cu rugăciunea şi compasiunea pentru cel lipsit. Ca să exemplifice acest principiu şi să-l facă mai evident, ierarhul capadocian aduce exemplu cazul văduvei din Sarepta Sidonului, care din ultimele sale resurse de hrană l-a hrănit pe proorocul Ilie.
Milostenia trebuie făcută „după nevoia fiecăruia“
Felul în care trebuie făcută milostenia este stabilit de Sfântul Apostol Pavel: „Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă cu voie bună“ (II Corinteni, 9, 7). Iubirea creştină este cea care ne obligă să avem grijă de cei lipsiţi. Cu toate acestea, mila trebuie să se facă cu prudenţă şi cu inteligenţă, altfel ea riscă, în cele mai multe împrejurări, să favorizeze lenea şi cerşetoria organizată, profesionistă. Ea nu se cuvine unui muncitor integru care îşi poate câştiga pâinea prin munca mâinilor sale. Acesta nu trebuie să cerşească. Este necesar ca milostenia să fie însoţită de discernământ, ea trebuie făcută „după nevoia fiecăruia“- aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare.
Despre şiretlicurile celor care caută să facă din cerşetorie o modalitate de câştig uşor, Sfântul spune: „Astfel, celor care compun melodii din acelea plângătoare pentru înşelarea femeilor şi care fac din infirmităţile trupului lor şi din bubele de pe ei o cauză de comerţ, revărsarea aceasta a binefacerilor slujirii noastre nu le poate fi de nici un folos, întrucât preocuparea lucrărilor celor bune care li s-ar face devine o cauză în plus pentru răutate. Lătratul unora ca aceştia nu poate fi domolit, decât numai cu câte o donaţie mică şi arătându-ne în acelaşi timp faţă de ei toată simpatia şi iubirea de semeni întru a-i învăţa să suporte durerea lor cu răbdare“ (Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi, Traducere şi note de pr. Dumitru Fecioru, Ed, Sofia, Bucureşti, 2004, Omilie la Psalmul 14).
Munca unită cu rugăciunea - izvor de virtuţi şi ferire de patimi
Aşezămintele monahale întemeiate de Sfântul Vasile pe malul râului Iris au constituit un exemplu concludent pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta societatea acelor timpuri. El le-a donat acestora o mare parte din bunurile sale personale, iar altă parte a direcţionat-o către săracii din Capadocia şi către Vasiliade. Prin Regulile Monahale, Sfântul Vasile oferă posterităţii un exemplu de egalitate socială unde trebuinţele materiale de întreţinere a trupului sunt reduse la limită: „Adevăratul rost al întrebuinţării bucatelor este susţinerea animalului din noi, iar în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, hainele să fie simple şi ieftine pentru a împlini rostul trebuinţei: acoperirea goliciunii şi ferirea de intemperii“ (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari - regula 19).
Grija pentru păstoriţii săi l-a determinat, în timpul foametei din anul 368, să bată la toate porţile bogaţilor din Cezareea pentru a-i hrăni. Deşi a propovăduit cu înflăcărare împotriva bogăţiei, Sfântul Vasile a susţinut dintotdeauna munca, considerându-o ca un adevărat izvor de virtuţi şi mijloc de stingere a poftelor celor rele. Sfântul Vasile a recomandat mai ales celor tineri rugăciunea unită cu munca, el fiind un exemplu grăitor pentru aceştia. Împreună cu prietenul său Grigorie de Nazianz, Sfântul Vasile trudea de dimineaţa până seara pe malul râului Iris, tăind lemne, cărând materiale pentru diguri, sădind pomi, pentru a nu fi răniţi de săgeţile patimilor. Această experienţă le-o va împărtăşi şi credincioşilor săi, recomandându-le munca pentru completarea şi desăvârşirea rugăciunii: „Rugăciunea se face în tot timpul lucrului, mulţumind Celui ce ne-a dat puterea mâinilor pentru lucru şi înţelepciunea minţii pentru dobândirea ştiinţei“ (Idem, Regulile Mari, nr. 42).
