Talpalari - o istorie vie, în centrul capitalei Moldovei

Locaşul Naşterii Maicii Domnului este o pagină de istorie a capitalei Moldovei. O istorie vie, în centrul Iaşului. Chiar dacă astăzi stă ascunsă privirilor, în spatele unor blocuri, praful uitării nu se găseşte la această ctitorie. Liturghie după liturghie, Cuvânt după cuvânt, tineri care caută veşnicia, cler, popor şi monahi Îl strigă pe Dumnezeu pe Nume, din mijlocul unei biserici istorice. Meşterii de „tălpi papuceşti“ au apus de mult timp, dar a rămas ceva… o biserică şi un nume bun. Pe scurt - Talpalari.

Iaşul este capitala culturii. Un oraş al marilor iubiri, al marilor idei, al Marii Uniri. Un oraş al primului spectacol de teatru în limba română, al primului orologiu din Ţările Române şi al primelor pagini tipărite în limba română. Oraş al primului abecedar, al primului muzeu memorial şi al primului muzeu de istorie naturală. Un cumul de clădiri, dar şi o construcţie spirituală şi culturală. „Iaşul e o mare istorie a poporului român“, scria Lucian Blaga, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Nu în ultimul rând, Iaşul reprezintă locul în care asociaţiile de meseriaşi sau breslele s-au strâns în jurul bisericilor şi-au unit destinele şi numele. La ce ne gândim astăzi, când auzim numiri precum Curelari, Vulpe sau Talpalari, date unor biserici istorice?

Biserica vistiernicului Iordache Cantacuzino

De puţină vreme, Iaşii deveniseră capitală a Moldovei. Miron Barnovschi şi, apoi, Vasile Lupu au mutat administraţia statală de la Suceava la Iaşi, în sensul deplin al cuvântului. La mijloc de secol XVII, oraşul era restrâns în jurul curţii domneşti, care avea în centru biserica Sfântului Nicolae. Uliţa Mare se întindea spre biserica Sfintei Vineri de pe Medean - actuala Hală Centrală - în dosul căreia erau beciurile domneşti şi vama. După ctitoria măreţei biserici a Trei Ierarhilor, în partea de miazănoapte mai era Biserica Stratenia (pe locul actualei Catedrale Mitropolitane) şi o mică mahala, „a muntenimii“, mărginită de Râpa Galbenă. Aşa cum îi spune şi numele, săracii oraşului îşi procurau de aici lutul necesar construirii şi lipirii caselor. Cam atâta era capitala Moldovei. Mari clădiri, în afara celor câteva biserici şi a curţii domneşti nu se găseau. Peisajul a fost schimbat de o nouă ctitorie, o biserică ridicată la marginea aşezării, în apropierea râpei calicilor - actuala Râpă Galbenă.

Cumnat şi sfetnic de taină al domnitorului Vasile Lupu, vistiernicul Iordache Cantacuzino închină praznicului Naşterii Maicii Domnului o frumoasă biserică, finalizată şi târnosită în jurul anului 1640.

Prietenia şi rudenia celor doi oameni politici a făcut ca Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ să semene, din punct de vedere arhitectonic, cu ctitoria Trei Ierarhilor. Chiar dacă dantelăria nu a fost preluată întru totul, noua biserică avea la exterior nişe trilobate sculptate în piatră, dispuse în două registre, prezente şi pe turnul clopotniţă. Aşa s-a născut o biserică nouă şi frumoasă, o biserică care va fi preluată şi transmisă nouă, peste veacuri, de o breaslă despre care astăzi se ştiu foarte puţine.

Biserica breslei Talpalarilor din capitala Moldovei

Odată cu venirea fanarioţilor la Iaşi şi a întregii lor suite, în Moldova are loc înfiinţarea unei bresle comune a pielarilor şi a dubălarilor. Grecii amatori de blănuri scumpe şi încălţări luxoase au adus prosperitate meseriaşilor din medeanul Sfintei Vineri. Toate au mers bine, până când curelarii au refuzat să mai furnizeze pielea prelucrată fraţilor care confecţionau produsul final - adică celor care făceau tălpile încălţărilor. Curelarii au rezolvat rapid problema, luând legătura cu ciubotarii ruşi, aflaţi la marginea oraşului, pe dealul Tătăraşilor. Păgubiţii, meşterii talpalari, s-au văzut fără obiectul muncii, deci, fără mijloace de trai. Conflictul a ajuns până la urechile Mitropolitului Gavriil Calimachi care, în anul 1786, printr-un hrisov mitropolitan, a înfiinţat breasla de sine stătătoare a talpalarilor, dându-le în grijă biserica vistiernicului Iordache Cantacuzino, a cărei familie se stinsese la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Noul statut a adus bunăstarea în casele meşterilor de „tălpi papuceşti“. Aceştia au putut cumpăra piei gata dubite de la comercianţii armeni din Iaşi, iar mai târziu au lucrat din nou cu meşterii curelari. Viaţa luxoasă a grecilor din Fanar, apoi moda Veneţiei şi a Parisului adoptate de către beizadelele capitalei Moldovei, toate au adus prosperitate breslei talpalarilor. Nu numai breslei, ci şi Bisericii „Naşterii Maicii Domnului“. La finalul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, biserica cantacuzinilor a renăscut cu sprijinul breslaşilor. În jurul anului 1797, acoperişul de şiţă, care a ars de câteva ori, a fost înlocuit cu o învelitoare de plumb adus din turnătoriile Galaţiului, iar în anul 1800  a fost efectuată o reparaţie generală a bisericii.

„Logodna“ dintre meşterii talpalari şi biserica ieşeană s-a destrămat la începutul secolului al XIX-lea. Începutul industrializării, apariţia manufacturilor şi a micilor fabrici de încălţăminte au adus la sapă de lemn pe închinătorii bisericii. Mulţi s-au reorientat spre cojocărit, alţii au devenit angajaţi ai manufacturilor evreieşti şi doar puţini au continuat pe cont propriu, breasla talpalarilor desfiinţându-se. Biserica a intrat sub oblăduirea sfintei Mitropolii, dar şi în inima unor familii boiereşti, care au salvat-o de la pieire.

„Focul cel mare“ şi biserica familiei Cantacuzino-Paşcanu

Rămasă fără închinători, biserica Naşterii Maicii Domnului a trăit clipe de pătimire, dar şi clipe de înviere, în secolul al XIX-lea. Chiar la începutul secolului a fost pârjolită de „focul cel mare“, un incendiu care a rămas în conştiinţa istorică a locuitorilor capitalei. Aşa cum nota un contemporan pe o filă de Triod, incendiul care a mistuit tot centrul oraşului „a început la casele spătarului Ilie Zmău şi, arzând Uliţa mare toată, Mitropolia, Trisfetitele, Curtea gospod, Podul vechi, Târgul de jos, Heresteaua şi Sfântul Constantin, până peste Bahlui, au ars şi biserica Tălpălari, distrugându-o până la goliciunea zidurilor“. Ajunsă în ruină, ctitoria a fost preluată de către o familie boierească. Aceasta i-a făcut „din nou bolţile şi catapeteasma, mărindu-i ferestrele şi înfrumuseţându-le cu cele din lăuntru şi cele din afară podoabe“. Boierii Cantacuzino Paşcanu, dar şi familia Beldiman au pus umărul la refacerea vechii biserici. În scurt timp, locaşul a fost readus le strălucirea de odinioară, redevenind una dintre atracţiile Iaşului. După deschiderea Academiei Mihăilene, prima universitate din ţara noastră, Biserica Talpalari a servit ca paraclis al noii instituţii, dobândind şi renumele de „biserică a şcoalelor“. La 16 iunie 1835, Mitropolitul Veniamin Costachi şi domnul Mihail Sturdza deschideau cursurile vestitei instituţii, printr-o slujbă de binecuvântare săvârşită în biserica Talpalarilor.

Necropolă boierească şi loc de odihnă pentru sfântul cerşetor

Strălucirea recăpătată prin cheltuiala marilor familii boiereşti a făcut ca biserica să fie mereu în mijlocul vieţii sociale a capitalei Moldovei. Un spaţiu în care se respira istoria, ctitoria a devenit loc de odihnă, până la învierea cea de obşte, pentru mulţi oameni importanţi ai vremii. Arhierei, boieri, oameni politici şi actori şi-au găsit liniştea la Talpalari. Dintre aceştia, amintim pe episcopul Filaret Apamias Beldiman, Mihalache Cantacuzino-Paşcanu, Pulcheria Cantacuzino, Gheorghe Beldiman, Anastasia Rosetti, Alecu Rosetti-Ciortescu, Alexandru (Alecu) Beldiman, Dumitru şi Smaranda Beldiman.

Însă, peste toate capetele încoronate, în cripta bisericii odihnesc osemintele unui sfânt… ale unui sfânt cerşetor! Pe Lumânărică, aşa cum a fost reţinut de cronicile vremii, îl întâlneai la colţul străzii, la mijloc de secol XIX, „desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, împărţind lumânări şi cerşătorind, nu pentru dânsul, lui nu-i trebuia nimică, ci pentru alţii. La un schit sărac lipseşte clopotul: Lumânărică îl ia din târg. O biserică nu are veşminte, Lumânărică îi aduce stofe bogate, iar el doar o haină trenţăroasă, ce abia îi acoperă goliciunea trupului, căci în zadar voieşti să îl îmbraci…“. A murit la poarta unei familii boiereşti, îngheţat în luna decembrie a anului 1843. Doamna Marghioala (Maria) Miclescu, din naştere Beldiman, a fost aceea care l-a înmormântat pe Lumânărică, în curtea Bisericii Talpalari. Multă vreme, la mormântul său a fost loc de pelerinaj, căci amărâţii Iaşului nu l-au uitat. Atunci când au avut loc lucrări de reparaţii şi sistematizare a spaţiului bisericii, osemintele lui au fost mutate în gropniţă, alături de cele ale boierilor din familia Beldiman.

Locaşul Naşterii Maicii Domnului este o pagină de istorie a capitalei Moldovei. O istorie vie, în centrul Iaşului. Chiar dacă astăzi stă ascunsă privirilor, în spatele unor blocuri, praful uitării nu se găseşte la această ctitorie. Liturghie după liturghie, Cuvânt după cuvânt, tineri care caută veşnicia, cler, popor şi monahi Îl strigă pe Dumnezeu pe Nume, din mijlocul unei biserici istorice. Meşterii de „tălpi papuceşti“ au apus de mult timp, dar a rămas ceva… o biserică şi un nume bun. Pe scurt - Talpalari.