Teologia Sfântului Grigorie de Nazianz

Pe parcursul istoriei sale, Biserica a avut nenumărate încercări în ceea ce priveşte latura dogmatică, cu rolul de a se lămuri şi statornici învăţătura de credinţă. Sfinţii Părinţi au fost cei care au scos la lumină cuvintele dreptei credinţe pe care le-au formulat sub inspiraţia Sfântului Duh. Secolul al IV-lea, evidenţiat de neînţelegerile pe marginea tainei Sfintei Treimi, l-a avut pe Sfântul Grigorie de Nazianz ca reprezentant autentic şi aprig apărător al adevărurilor de credinţă.

Născut în jurul anului 329, în Arianz, lângă localitatea Nazianz din Capadocia, ca rod al rugăciunii mamei sale Nona, cea care va fi responsabilă pentru formarea duhovnicească atât a soţului, cât şi a fiului, Sfântul Grigorie, prin întreaga sa activitate, a lucrat un talant deosebit: cuvântarea de Dumnezeu, adică capacitatea de a transmite oamenilor o parte din misterul inefabil al teologiei: învăţătura despre Sfânta Treime. Ataşat Bisericii încă de mic, Grigorie va deveni etalon al Ortodoxiei. Studiind materiile profane (filosofia, retorica) la şcolile din Cezareea Capadociei, Palestina şi Alexandria, îşi însuşeşte o bogată cultură al cărei apogeu îl va cunoaşte la şcoala din Atena, unde consolidează prietenia cu Sfântul Vasile cel Mare. Studiind îndelung Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, va lua naştere prima culegere intitulată „Filocalia“, semnată de cei doi, având ca suport scrierile lui Origen.

25 decembrie 361 este data la care Grigorie a fost hirotonit preot chiar de tatăl său, ce ajunsese episcop de Nazianz. Primind această taină fără voia lui, alege să fugă la prietenul său de suflet, timp în care dă viaţă unei scrieri excepţionale: „Tratatul despre preoţie“. În anul 372, în urma cuvântărilor împotriva ereziilor vremii, primeşte arhieria, urmând ca în 379 să fie ales episcop al Constantinopolului.

Cuvântările teologice

Pe fondul discuţiilor legate de dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh, negate de arieni, respectiv macedonieni, precum şi a uşurinţei cu care aceste învăţături strict raţionale se răspândeau din ce în ce mai mult, oraşul Constantinopol consemna la acea dată doar biserici sub conducerea arienilor, mai puţin o singură capelă păstorită de arhiepiscopul Grigorie, ce va deveni cunoscută în întreaga lume prin aceea că a fost locul în care s-au rostit cele cinci cuvântări teologice, privite ca rădăcina şi sinteza învăţăturii trinitare ortodoxe. Prin numele acestei bisericuţe ales deloc întâmplător „Anastasis“, (Învierea) şi mai ales prin aportul deosebit al Sfântului Grigorie, la sfârşitul păstoririi sale starea bisericească a oraşului a cunoscut o transformare deosebită: doar o singură biserică mai era stăpânită de arieni.

„Se cade să filosofeze despre Dumnezeu cei care consideră lucrul acesta cu seriozitate…“

În celebra scriere a Sfântului Grigorie de Nazianz, „Cele cinci cuvântări teologice“, înainte de a fi tratată tema principală a acestei cărţi, rodul frământărilor primelor două sinoade ecumenice, se abordează un aspect interesant ce nu trebuie trecut cu vederea: pregătirea şi totodată atmosfera cuvântărilor despre Dumnezeu. După Sfântul Grigorie, teologhisirea nu trebuie realizată prin jocuri de cuvinte, prin termeni eleganţi şi subtili care nu fac altceva decât să „gâdile auzul“. Teologhisirea presupune contemplaţie, curăţia sufletului şi a trupului sau măcar dorinţa fermă de a fi curat.

Abordarea acestui subiect presupune seriozitate maximă şi o atmosferă prielnică: „Se cade să filosofeze despre Dumnezeu cei care consideră lucrul acesta cu seriozitate şi care nu pălăvrăgesc cu plăcere despre el ca despre oricare altul“. Dat fiind faptul că acest obiect al cunoaşterii este inepuizabil, măsura transmiterii cunoştinţelor presupune o adaptare imperioasă la capacitatea de înţelegere a ascultătorului.

Existenţa lui Dumnezeu

După ce a lămurit contextul în care trebuie vorbit despre Dumnezeu, Sfântul Grigorie se apropie de explicarea tainei, aducând argumente cosmologico-teologice pentru a demonstra existenţa Acestuia. Faptul că Dumnezeu Se ascunde în creaţia Sa nu înseamnă o confundare a creaţiei cu El, ci El se vede în făpturile Sale: „după cum umbrele şi chipurile soarelui, reflectate în ape, arată vederilor ne-putincioase soarele, căci puritatea luminii lui copleşeşte vederea…, căci învăţător al existenţei lui Dumnezeu şi al cauzei creatoare avem văzul şi legea naturală“ . Pentru a solidifica discursul său în această privinţă, Sfântul Grigorie aduce înainte următorul exemplu: „Când cineva vede o chitară prea frumos lucrată, precum şi armonia şi buna ei întocmire, şi când ascultă sunetul coardelor ei, nu se va gândi la altceva decât la făcătorul ei şi la cel care cântă din ea şi către el va alerga cu gândul, chiar dacă întâmplător ar fi necunoscut privirilor lui“. Când se iveşte greutatea dobândirii înţelegerii lui Dumnezeu Sfântul Grigorie subliniază următoarele: „ca nu cumva prin uşurinţa dobândirii să fie uşoară şi pierderea lucrului dobândit, căci ceea ce s-a dobândit prin muncă este ţinut mai multă vreme, iar ceea ce s-a dobândit cu uşurinţă se aruncă foarte repede ca un lucru ce poate fi iarăşi cu uşurinţă dobândit… pe de altă parte pentru ca nu cumva şi noi mândrindu-ne, să cădem din pricina îngâmfării, asemenea lui Lucifer“.

Din toate acestea Sfântul Grigorie vrea să demonstreze că natura lui Dumnezeu, esenţa Sa, este inaccesibilă omului pentru faptul că el este fiinţă creată ce nu poate purta greutatea fiinţială a celui necreat.

Sfânta Treime - Taina Tainelor

Cu ajutorul Revelaţiei dumnezeieşti, adică al descoperirii divine către oameni, o parte din taina dumnezeirii este accesibilă oamenilor. Plecând de la taina fiecărui om şi de la deosebita armonie a trupului omenesc precum şi a celorlalte creaţii, se deduce existenţa unei puteri ce controlează aceste procese, putere ce, conform Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, s-a descoperit ca fiind Sfânta Treime. Cele trei persoane ale Sfintei Treimi au o raţionalitate explicabilă în parte. Pe scurt, Tatăl este dintru început, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul purcede din veşnicie din Tatăl. Afirmând aceste lucruri nu înseamnă că se epuizează taina cunoaşterii dumnezeieşti. Sfântul Grigorie este atent la fiecare cuvânt pe care-l utilizează în demersul său teologic, nelăsând astfel loc de interpretări ci, din contră, evidenţiază greşelile teologice pentru a demonstra firescul şi în acelaşi timp nepătrunsul mister dumnezeiesc. Astfel, sunt tratate problemele referitoare la dumnezeirea Fiului, la naşterea Acestuia, prin argumente raţionale şi silogistice.

Eunomienii şi arienii, cei ce-L înţelegeau pe Dumnezeu la nivel strict raţional, făcând din Fiul o creatură, îi adresau printre altele Sfântului Grigorie următoarea întrebare: Cum S-a născut Fiul? La aceasta se oferă un răspuns indirect şi simplu: „Înainte de a vă spune cum S-a născut, spuneţi-mi cum a fost oare Fiul creat, dacă cumva a fost creat, fiindcă trebuie să ştiu şi eu cum a fost creată fiinţa cea mai desăvârşită dintre toate…, oferindu-le mai departe următoarea indicaţie: „nu trebuie să căutăm să înţelegem cu mintea naşterea Fiului lui Dumnezeu, noi care nu suntem în stare să ne înţelegem nici propria noastră naştere… cum S-a născut ştie numai Tatăl care L-a născut şi Fiul care S-a născut“. Se observă ironia fină abordată, ce nu are alt scop decât a sublinia că Sfânta Treime reprezintă taina tainelor şi din această cauză nu se pot oferi informaţiile pe o cale extrem de raţională. De aceea, Sfântul Grigorie subliniază magistral importanţa credinţei în actul cunoaşterii: „să nu înlăturăm credinţa fiindcă ea este desăvârşirea raţiunii noastre…, fără credinţă neexistând înţelegere completă. În legătură cu dumnezeirea Sfântului Duh, a rămas elocventă şi transpusă în Simbolul de credinţă expresia „purcederii Duhului“ de la Tatăl, ce îi aparţine Sfântului.

Soare, rază şi lumină…

Având o misiune extrem de dificilă, datorită subiectului abordat, motivat însă de o iubire de activitate a minţii, precum însuşi mărturiseşte, Sfântul Grigorie semnala pericolul închipuirii acestui mister al persoanelor dumnezeieşti şi al raportului fiinţial dintre ele, prin căutarea unui element de comparaţie pământesc ce ar lămuri măcar în parte acest lucru. Cea mai mică asemănare poate ştirbi adevărul dumnezeiesc: „Am cugetat la soare şi la raza lui şi la lumină…, dar şi aici este o temere, întâi ca nu cumva să fie cugetată o compunere a naturii necompuse, cum este cea a soarelui şi a celor din soare, şi al doilea, ca nu cumva să atribuim fiinţa în sine Tatălui, iar pe celelalte persoane să le facem nişte puteri ale lui Dumnezeu…, fiindcă nici raza, nici lumina nu sunt un alt soare, ci nişte curgeri sau revărsări de soare şi calităţi substanţiale ale soarelui.

Încredinţându-şi sufletul în mâna lui Dumnezeu (în jurul anului 389), Sfântul Grigorie va primi supranumele de Teologul, adică Cuvântătorul de Dumnezeu, aceasta fiind calitatea deosebită pe care şi-a cultivat-o pe parcursul vieţii sale. După Ioan Evanghelistul, Grigorie va fi cel care se va bucura de această cinstire acordată de Biserică. Cinstit în mod special la 25 ianuarie, dar şi alături de Sfântul Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur (la 30 ianuarie), Sfântul Grigorie se înscrie în ceata arhiereilor ocrotitori ai învăţământului în general şi al elevilor şi studenţilor teologi în special.