Socotit între cei mai de seamă apologeţi ai Bisericii din primele veacuri, Tertulian (c. 160 - c. 225) a oferit numeroase lămuriri spre înţelegerea Revelaţiei naturale. Între numeroasele sale argumente apologetice, marele mărturisitor creştin de limbă latină a arătat o preocupare aparte pentru prezenţa, lucrarea şi grija Creatorului faţă de creaţia Sa.
Quintus Septimius Florens Tertullianus era cartaginez prin naştere, părinţii săi fiind păgâni de naţionalitate romană. Tatăl său era centurion în cohorta proconsulară. Graţie poziţiei sale privilegiate, marele apologet a avut posibilitatea să-şi construiască o educaţie aleasă. Acest lucru era evident în vastele sale cunoştinţe de filosofie, medicină şi drept. Descoperă creştinismul în contextul persecuţiilor păgâne. Forţa nebănuită prin care martirii străbăteau până dincolo de moarte, acceptând fără clintire chinul ca pe o izbăvire dumnezeiască, îl cutremură pe Tertulian, care decide ireversibil să devină creştin. Se găsea astfel în perioada persecuţiilor ordonate de Septimiu Sever (197). În acest context primejdios, Biserica din Africa a dat dovadă de mare curaj şi de credinţă mărturisitoare. Sunt amintiţi de sinaxare cei 12 mucenici din Scillium şi cei patru martiri din Madaura. Acesta este momentul în care Tertulian păşeşte din păgânism spre creştinism. Văzându-şi fraţii fără nici un fel de apărare, iscusitul retor de acum creştin a scris trei apologii celebre: „Către Martiri”, „Către Naţiuni” şi „Apologeticul”. Prin aceste scrieri „el se adresează guvernatorilor de provincii, făcându-le un rechizitoriu sever pentru nedreptatea pe care o comit faţă de cei mai loiali cetăţeni ai imperiului, care se roagă pentru înalţii demnitari, au adevărata credinţă şi morala cea mai curată şi totuşi sunt supuşi exterminării de nişte criminali, imorali şi răi cetăţeni, pe baza unor legi false şi mincinoase, nevalabile deci din punct de vedere legal, întemeindu-se pe simple calomnii odioase” (prof. Nicolae Chiţescu, Introducere la PSB 3, Bucureşti, 1981, p. 32).
Fericitul Ieronim menţionează că Tertulian a fost chiar hirotonit preot, slujind o vreme pentru fraţii din Cartagina. Cu toate că a rămas incontestabil un mare apologet al Bisericii şi unul dintre cei mai prolifici scriitori de limbă latină, Tertulian „a fost un om al excesului”. Aşa se face că, deşi a criticat gnosticismul, a ajuns să se înroleze în secta montainistă (c. 207). Nu după mult timp a ieşit din aceste cercuri, atrăgându-şi propriii adepţi, cunoscuţi sub numele de tertulieni. Gruparea a fost recuperată de Fericitul Augustin în secolul 5 şi reintegrată în Biserică. Dincolo de toate, „influenţa sa asupra Bisericii occidentale a fost foarte importantă şi hotărâtoare, iar scrierile sale reprezintă pentru cititor un mod de abordare... Ciprian, Episcopul martir al Cartaginei, citea în fiecare zi scrierile lui Tertulian, pe care îl numea maestrul său” (Jean Laporte, Părinţii latini ai Bisericii, Ed. Galaxia Gutenberg, 2010,
p. 92).
Tertulian a fost un „apărător înfocat al adevărului”, pe care l-a afirmat în primul rând în prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume. Pentru a demonstra şi a susţine această realitate existenţială, cele mai la îndemână i-au fost argumentele raţionale. Folosindu-se de argumentul legii naturale, el încearcă să justifice o continuitate şi o prezenţă încreştinată „a elementelor bune şi nobile din păgânism”. „În concepţia lui, aceste elemente includeau cunoaşterea existenţei, bunătăţii şi dreptăţii lui Dumnezeu, dar, mai ales, preceptele morale care decurg din această cunoaştere. Legea naturii era în concordanţă cu revelaţia creştină în ceea ce priveşte condamnarea răului moral. Chiar şi în perioada lui montainistă, Tertulian a apelat la legea Creatorului, având probabil în minte această lege a firii. Spre deosebire de învăţătura iudaică despre legea lui Moise, Tertulian susţinea că legea naturală primordială, care fusese dată sub formă nescrisă lui Adam şi Evei, şi, prin ei, tuturor neamurilor, era acum îndreptată” (Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, vol. I, Ed. Polirom, 2004, p. 55).
Mărturia sufletului
Valoarea apologiilor lui Tertulian se sprijină pe extraordinara lor forţă de convingere şi persuasiune. De cele mai multe ori, ele devin grăitoare prin consistenţa firească a datului ontologic. În acest sens, apologetul latin vorbeşte „Despre mărturia sufletului”. Această pledoarie apologetică se găseşte în strânsă legătură cu argumentul legii naturale despre care aminteam mai sus. Demonstraţia pe care o face marşează pe simplitatea unui dat existenţial şi de netăgăduit: sufletul. În felul acesta, „Tertulian a vrut să scoată în relief realitatea ontologică, vie, a credinţei creştine, care se revelează în sufletul curat al oricărui om ca o voce supranaturală a lui Dumnezeu în el şi de care, conştient sau nu, el este adesea obligat să ţină seama. Este, într-un context apologetic, o formă originală a argumentului ontologic, care a premers aceleia a Fericitului Augustin... lui Anselm şi în operele unor filosofi creştini de mai târziu ca Descartes, Cousin etc.” (prof. Nicolae Chiţescu).
O idee foarte bine conturată în legătură cu această apologie este în virtutea existenţei sufletului, omul viu poate despărţi uşor din mulţimea zeităţilor păgâne pe adevăratul Creator. „Ca să crezi şi naturii, şi lui Dumnezeu” - spune Tertulian -, „crede sufletului, căci în felul acesta îţi vei crede ţie. Sufletul este, desigur, cel pe care-l preţuieşti atât cât te preţuieşte şi el pe tine. Lui îi aparţii în întregime, el este pentru tine totul, fără el nu poţi nici trăi, nici muri, din cauza lui neglijezi pe Dumnezeu. Când te temi, devii creştin, întorcându-te către suflet şi stând de vorbă cu el” (Despre mărturia sufletului, VI, în PSB 3, p. 124). În virtutea calităţii sale de dar şi scânteie dumnezeiască, sufletul are aceeaşi valoare pentru toţi oamenii, felurite fiind numai „exprimarea, glasurile sau limba” fiecăruia în parte. Altfel spus, dincolo de orice filosofie, sufletul descoperă tuturor existenţa lui Dumnezeu, întrucât „fără suflet nu trăieşte omul, iar fără Dumnezeu n-ar exista” (Despre mărturia sufletului, p. 125, nota 10).
„Sabia lui Hristos”
Tertulian rămâne un mare apologet şi misionar al Bisericii. Fericitul Ieronim îl numeşte „Ardens uir” - „foc şi flacără pentru Hristos”. În alte descrieri patristice, este prezentat sub apelativul de „Sabia lui Hristos”, ţinând cont de faptul că „nimeni n-a vorbit şi n-a activat mai din inimă ca el... „Temperamentul lui este dragoste de foc pentru Hristos, promptitudine pentru a para primejdia, atitudine ofensivă, moarte pentru ţelul suprem.” Mărturisirea sa stă unită sub cele patru puncte cardinale ale apologiei creştine: credinţa, ştiinţa, combativitatea şi ardoarea (Ioan G. Coman, Tertulian - Sabia lui Hristos, Bucureşti, 1939, p. 24).
