Titu Maiorescu (1840-1917) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici şi de cultură români. El a fost cel care a descoperit şi încurajat mari autori în drumul spre recunoaşterea lor naţională. Printre aceştia se numără Ion Luca Caragiale, Octavian Goga sau marele poet Mihai Eminescu. Darul cel mai semnificativ al lui Maiorescu a rămas intuiţia, o putere vizionară ieşită din comun, care i-a permis să identifice principalele probleme cu care se confrunta orizontul cultural românesc la acea vreme. De aceea, el rămâne în istoria poporului nostru drept un ctitor al literaturii şi mecena al multor scriitori.
Înrudirile bisericeşti
Titu Maiorescu s-a născut pe data de 15 februarie 1840 în oraşul Craiova. Tatăl său, Ioan Maiorescu, activa ca profesor şi inspector la Şcoala Centrală din oraş. Adevăratul nume al tatălui nu era Maiorescu, ci Trifu. Acesta a ales să şi-l schimbe datorită unei înrudiri după mamă cu Petru Maior, talentatul reprezentant al Şcolii Ardelene. Cu o bogată cultură, atât teologică, cât şi artistică, Ioan Maiorescu a fost un exemplu pentru fiul său. Absolvise în tinereţe Facultatea de Teologie, studiind la Blaj, Pesta şi Viena. Datorită masivei sale erudiţii, a fost ales funcţionar în cadrul Dietei de la Franckfurt, iar apoi a activat ca translator la Viena în cadrul Ministerului de Justiţie în direcţia promulgării legilor din Transilvania. Mama lui Titu Maiorescu, Maria Popazu, era sora episcopului de Caransebeş, Ioan Popazu. Tânărul Titu a beneficiat de o educaţie aleasă, susţinută de ambii părinţi. Având ocazia să meargă în străinătate, datorită slujbei tatălui său, Titu Maiorescu îşi va continua studiile primare începute la Braşov şi Craiova la Viena. Aici va absolvi şi facultatea ca şef de promoţie.
Peregrinări culturale
Preocupările culturale ale lui Titu Maiorescu depăşeau cu mult aria curiculară de învăţământ, chiar şi la Viena. Traducea încă de la 18 ani capitole importante din autori precum Dickens sau Hegel, iar lecturile sale cuprindeau atât autori moderni precum Lessing, cât şi autori clasici: Homer, Virgiliu. Limbile străine şi clasice erau studiate cu asiduitate de tânărul cărturar: engleza, franceza, germana erau combinate cu lecţii de greacă şi latină. De asemenea, Titu Maiorescu era un frecvent vizitator al teatrului şi operei, dovedind şi o aplecare spre dramaturgie, poezie şi muzică. Cu tot interesul său în aceste direcţii nu a reuşit să creeze opere demne de a fi remarcate. În timpul liber, datorită dificultăţilor materiale, medita elevi la unele discipline. După încheierea studiilor la Viena se va transfera la Berlin pentru a-şi desăvârşi educaţia intelectuală. Va urma o scurtă întoarcere în ţară, timp în care îndeplineşte slujba de meditator la limba franceză al familiei Kremnitz, apoi reîntoarcerea la Berlin şi obţinerea doctoratului. Pe 27 noiembrie 1861 se întoarce definitiv în ţară. La 21 de ani poseda un doctorat în Filozofie şi alte două licenţe, în Litere şi Drept.
Avocatură şi politică
Titu Maiorescu a ocupat rapid funcţii importante datorită studiilor consistente pe care le avea. A fost pe rând: procuror, director al Colegiului Naţional din Iaşi, decan al Facultăţii de Litere şi rector al Universităţii din Iaşi, ministru al Cultelor şi prim-ministru. Era un om foarte ocupat, dar care şi-a făcut timp pentru organizarea cercului literar al Junimii. Aici şi-au citit faimoasele contribuţii autori români precum Caragiale, Eminescu, Creangă. El i-a susţinut financiar şi i-a încurajat pe mulţi dintre ei, chiar şi pe cei care nu au reuşit să ocupe un loc de frunte în marea carte a scriitorilor. Pe 18 iunie 1917, Titu Maiorescu trecea la cele veşnice.
Formele fără fond
Titu Maiorescu a fost un reformator în mai multe domenii precum: ortografia limbii române, pedagogia sau critica literară. Ceea ce l-a surprins şi l-a îndurerat cel mai mult a fost că majoritatea românilor cu studii în străinătate reveniţi în ţară doreau un progres rapid şi superficial. Aşa a ajuns Maiorescu la teoria formelor fără fond. Ţara dispunea de aceleaşi forme de civilizaţie apuseană, dar nu avea spiritul necesar păstrării şi utilizării lor corecte. „Cufundată până la începutul secolului al XIX-lea în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia de atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceză au străbătut până în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea mişcare extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul de afară! Că nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiei, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista“ (În contra direcţiei de astăzi în cultura română, p. 115). Fenomenul se petrece din nefericire şi astăzi, cu nenumărate persoane care se întorc din străinătate cu o gândire negativă. Toţi încep să se întrebe de ce nu se modifică nimic, dar nu înţeleg că o simplă copiere a unei civilizaţii avansate nu rezolvă problemele actuale. „Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă, şi, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern“ (În contra direcţiei de astăzi în cultura română, p. 115). Simple iluzii...
Neologisme „bisericeşti“
Modificările cărţilor de cult în privinţa traducerilor noi este mereu o treabă spinoasă şi delicată. Cărţile de cult au un limbaj bisericesc bogat, care nu poate fi modificat oricând şi oricum. De aceea folosirea neologismelor în traducerea operelor Sfinţilor Părinţi sau a Sfintei Scripturi trebuie făcută cum grano salis, cu un grăunte de sare. Nici un neologism nu poate fi folosit doar pentru că este o variantă modernă mai solidă a unui cuvânt mai vechi. Titu Maiorescu a criticat traducerile prea modernizate ale Sfintei Scripturi, insistând asupra excesului nesănătos de neologisme. „Ceea ce împiedică pătrunderea îmbunătăţirii limbii în biserică este în mare parte exagerarea neologiştilor, care au încercat să introducă şi în Biblie atâtea schimbări şi atâtea expresii recomandate numai de o filologie nepricepută şi trecătoare, încât au pus în nelinişte pe capii Bisericii şi i-au făcut să se împotrivească la toate schimbările de teama schimbărilor celor rele şi pripite“ (Neologismele, p. 213-214). Titu Maiorescu critica aici în special traducerea lui Ion Heliade Rădulescu şi cea efectuată de Societatea Britanică la Iaşi în 1874 a Sfintei Scripturi.
Oratori, retori şi limbuţi
Fiind implicat în procesele politice cele mai semnificative din acea perioadă, Titu Maiorescu nu putea să nu observe degringolada existentă în Parlament. De aceea a găsit de cuviinţă să manifeste împotriva gradului imens de ignoranţă existent în cadrul politic. Fiecare persoană prezentă în plen încerca să îşi exercite calităţile discursive. Uneori, încerca un lucru imposibil, pentru că acestea îi lipseau cu desăvârşire. Titu Maiorescu face o radiografie reală a problemei oratorice în scurtul său studiu intitulat Oratori, retori şi limbuţi. Aici, Maiorescu împarte oamenii politici în cele trei categorii menţionate anterior şi se ocupă intens mai ales de cea de-a treia grupă, oferind exemple din belşug. Poate că unele dintre ele ne-ar fi utile şi astăzi, de aceea vă recomandăm în mod deosebit acest studiu, plin de învăţături, dar şi de un comic al situaţiilor exemplificate. În încheiere oferim un citat în care sunt detaliate diferenţele între cele trei grupe. „Atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei sau încântarea de sonoritatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricând. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor - deşertăciunea, pe guraliv - mâncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul - numai una trecătoare, limbutul - nici una“ (Oratori, retori şi limbuţi, p. 384)
Surse
1. Titu MAIORESCU, Critice, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967
