Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Tragediile Americii Latine: asasinarea arhiepiscopului Oscar Romero de El Salvador

Tragediile Americii Latine: asasinarea arhiepiscopului Oscar Romero de El Salvador

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: George Enache - 10 Sep, 2011

Salvador este un mic stat din America Centrală. Astăzi el are o populaţie de aproximativ 6.200.000 de locuitori, dintre care 86% sunt metişi, 12% caucazieni şi 1% urmaşi ai vechilor triburi amerindiene. Permanent în istoria sa, acest stat a fost relativ dens populat, locuitorii concentrându-se pe o suprafaţă de numai 21.040 km2, dintre care multe zone de junglă nu erau propice unei locuiri intense. Numărul populaţiei şi inechitatea distribuţiei bogăţiei în societate au făcut ca Salvador să se confrunte de timpuriu cu mari probleme sociale. Arhiepiscopul Oscar Romero este simbolul luptei pentru dreptate socială şi libertate religioasă în America Latină.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, principala ramură economică a ţării era industria cafelei, care asigura peste 95% din venituri. Însă plantaţiile şi întreaga producţie de cafea se aflau în posesia a numai 2% din populaţie, în majoritate albi. Ţăranul metis, care forma majoritatea populaţiei, era practic un sclav care se lupta pentru ziua de mâine. Situaţia din Salvador era asemănătoare cu aceea din majoritatea ţărilor latino-americane, în care o elită politico-economică extrem de restrânsă controla destinele a milioane de oameni aflaţi în sărăcie lucie. Mai mult, corporaţiile din Statele Unite, care transformaseră America Latină într-o semicolonie, aveau grijă să menţină la putere aceste guverne corupte şi lipsite de reprezentativitate, fapt de natură să le asigure profituri imense.

Evident, au existat curente şi mişcări politice care au încercat să schimbe această stare de lucruri prin reforme, însă acest reformism s-a dovedit complet ineficient. Singurul refugiu al ţăranilor din America Latină era credinţa ardentă. Este vorba de un catolicism grefat pe sensibilităţile locului, în care era celebrat un Hristos al suferinţei şi în care dimensiunea mesianică era extrem de importantă. Dacă liderii Bisericii erau aleşi dintre elitele sociale, reprezentându-le interesele, preoţii simpli se aflau alături de popor. Tot alături de oamenii nevoiaşi se aflau şi membrii diverselor ordine călugăreşti, dintre care iezuiţii au făcut istorie în America Latină, prin experimentele lor în celebrele "reducciones" din Paraguay, în care bunurile erau deţinute în comun. Spiritul mesianic, dorinţa de dreptate şi ideea de anulare a unui regim de proprietate injust au generat adesea revolte cu caracter revoluţionar-milenarist, descrise atât de bine de Mario Vargas Llosa în "Războiul sfârşitului lumii". Mai târziu, în America Latină vor pătrunde ideile marxiste (diferite însă de bolşevismul care se va instaura în URSS), acestea grefându-se pe spiritul realităţilor deja existente şi devenind o marcă a identităţii şi o cale de eliberare pentru cei asupriţi.

"Teologia libertăţii"

Acest amestec va conduce în cele din urmă la ceea ce detractorii au numit "marxism creştin", aşa-numita "teologie a eliberării", a cărui deplină afirmare are loc în anii â50- â60 ai secolului trecut. Nume precum Gustavo Gutierrez, Leonardo Boff, Jon Sorbino, Juan Secundo au interpretat învăţăturile lui Hristos în termenii eliberării individului de sub injusteţea asupririi economice, politice şi sociale. Cu alte cuvinte, era un creştinism gândit din perspectiva "săracului". Punând în centrul reflecţiei ideea de dreptate, sub toate aspectele, inclusiv cel social, "teologia libertăţii" nu excludea revoluţia ca soluţie pentru rezolvarea problemelor din societate şi nu excludea anularea dreptului de proprietate, atunci când ea devenea o cauză a injustiţiei sociale. Curentul a cunoscut un imens succes în America Latină, inclusiv în rândul episcopatului, care din secolul al XX-lea începuse să fie ales şi din rândurile păturilor nevoiaşe. În America Latină, acest curent era văzut ca o alternativă viabilă la creştin-democraţia europeană, considerată "prea cuminte" prin apelul exclusiv la soluţiile morale şi la menţinerea unui status care în această parte a lumii nu era deloc convenabil.

Adepţii teologiei libertăţii s-au apropiat de stânga, inclusiv de stânga marxistă. Au existat cazuri cum este cel al unui episcop din Paraguay, Fernando Lugo Mendez, care a condus o coaliţie a forţelor de stânga pentru a câştiga preşedinţia ţării. Cum Vaticanul şi episcopatul catolic european aveau drept principal inamic comunismul, această apropiere nu a fost considerată convenabilă, iar "teologia libertăţii" a fost combătută.

Revenind la situaţia din Salvador, istoria contemporană a acestei ţări este dominată de celebrul Augustin Farabundo Marti, întemeietorul Partidului Socialist Centro-American. De origini modeste, Marti fusese educat în şcolile salesienilor, ordin care avea drept misiune în Europa alinarea suferinţelor muncitorilor din marile oraşe industriale. Pentru a contracara abuzurile proprietarilor de pământ, Marti îi îndeamnă pe ţăranii salvadorieni la revoltă. Drept răspuns, guvernanţii formează aşa-numitele "echipe ale morţii", care au misiunea de a anihila pe oricine ar fi instigat la revoltă (era de ajuns să arăţi a metis sau indian). Peste 30.000 de oameni au fost ucişi (fapt cunoscut în istorie sub numele de "Masacrul"), printre care şi Marti.

Această "ispravă" a asigurat elitei conducătoare dominaţia asupra ţării decenii la rândul, însă preţul de sânge a fost uriaş. "Echipe ale morţii" au continuat să acţioneze în ţară, în timp ce nemulţumiţii se grupează în diverse grupări de gherilă, de orientare stângistă. După al Doilea Război Mondial, două partide au dominat scena politică, Partidul Creştin Democrat, reprezentând clasa de mijloc, şi Partidul Concilierii Naţionale, reprezentând atotputernica armată. Aceste partide nu au făcut practic nimic pentru a rezolva grava inechitate din societatea salvadoriană, singura speranţă a oamenilor simpli părând a fi gherilele de stânga, în rândul cărora intră şi mulţi clerici, asasinaţi apoi de "echipele morţii". În acest context atât de dificil, în fruntea Bisericii salvadoriene venea, în anul 1977, arhiepiscopul Oscar Romero.

Portretul din tinereţe al unui viitor arhiepiscop

Acesta s-a născut la 15 august 1917, în orăşelul Ciudat Barrios, într-o familie modestă, dar cu anumite preocupări intelectuale. Remarcat pentru inteligenţa sa de primarul oraşului, acesta l-a îndemnat pe tatăl băiatului să-l trimită la seminar pentru a deveni preot. După absolvirea cursurilor seminariale, la numai 20 de ani, tânărul Oscar Romero era trimis la Roma pentru a studia la Universitatea Gregoriană. La Roma s-a remarcat, după cum spune un biograf al episcopului, J.R. Brockman, S.J., prin inteligenţă, talent oratoric şi scriitoricesc şi mai ales printr-o puternică voinţă de autoperfecţionare spirituală.

Hirotonit preot în 1942, Romero se întoarce în ţara natală, îndeplinind numeroase ascultări de natură liturgico-pastorală, de administrator şi coordonator de proiecte caritative. Cu alte cuvinte, era un om plin de energie şi implicat adânc în social, departe de imaginea creionată de unele filme pseudobiografice, aceea de claustrat, trăitor în biblioteci, care a fost "aruncat" fără pregătire în înalta funcţie.

În 1967, părintele Oscar a fost chemat să îndeplinească funcţia de secretar general al Conferinţei Episcopilor Salvadorieni, iar în 1970 a fost numit episcop auxiliar de San Salvador, capitala ţării. În 1974, el devenea episcop al Diecezei Santiago de Maria, iar în anul 1977 a fost numit de papa Paul al VI-lea arhiepiscop de El Salvador.

Înaintaşul lui Oscar Romero fusese arhiepiscopul Luis Chavez y Gonzales, care îşi începuse oficiul în 1938. Acesta fusese calificat de către marii proprietari de pământuri drept "întruchiparea lui Lenin şi Stalin laolaltă", deoarece sprijinise înfiinţarea de sindicate ţărăneşti şi nu condamnase cu suficientă vehemenţă implicarea unor preoţi în acţiuni de protest antiguvernamentale. Din acest motiv, autorităţile salvadoriene calificau Biserica Catolică drept o instituţie subversivă, apropiată de cercurile marxiste.

După Conciliul Vatican II, conducătorii Bisericii Catolice au încercat să ridice Biserica din mijlocul luptelor politice, având în vedere diversitatea abordărilor în plan politic (comunism-anticomunism, transformarea creştin-democraţiei într-o mişcare eminamente politică, foarte diversă de la un continent la altul). Biserica urma să evite implicarea directă în treburile politice şi de stat, însă avea dreptul şi obligaţia să monitorizeze situaţia socială, să afirme valorile dreptăţii sociale şi să îndemne la realizarea acesteia. Spiritul Vatican II, exprimat în mai multe rânduri de papa Paul al VI-lea, sublinia că "plinătatea credinţei" ar fi însemnat şi o rezolvare a nedreptăţilor, a luptelor şi a violenţei. Cu alte cuvinte, politicieni pătrunşi cu adevărat de valorile credinţei nu ar trebui să suporte existenţa unor nedreptăţi sociale profunde, ci ar căuta căi de soluţionare.

Implementarea acestei viziuni în America Latină s-a făcut prin întâlnirea episcopatului latino-american de la Medellin din 1968. Aici însă, episcopatul latino-american a formulat recomandările conciliului în termeni asemănători "teologiei libertăţii", vorbind de "opţiunea preferenţială pentru săraci", care putea însemna dezvoltarea vocaţiei caritative a Bisericii, dar şi ceva mult mai radical, ce putea fi interpretat în termeni de revoluţie marxistă.

A merge pe sârmă în mijlocul vâltorii

În toată această dispută, Oscar Romero s-a situat pe poziţii mai apropiate de cele ale Vaticanului şi ale creştin-democraţiei, vorbind de "şansa" care trebuie acordată statului pentru ca acesta să aducă pacea şi prosperitatea. Din acest motiv, el a fost preferat de autorităţi altor episcopi, consideraţi mai radicali. La rândul său, pentru ca situaţia Bisericii din El Salvador să se normalizeze, papa Paul al VI-lea l-a numit pe Romero arhiepiscop.

Faptul că el a fost preferat altor candidaţi, mai radicali în convingeri, nu însemna că Oscar Romero era un pion al autorităţilor de stat. Pe când era episcop la Santiago de Maria, el a criticat foarte dur autorităţile pentru asasinatele în masă şi încălcarea drepturilor omului. De asemenea, pe baza învăţăturii Evangheliei, el i-a condamnat pe proprietarii plantaţiilor de cafea care opreau plata lucrătorilor. Romero avea însă reţineri faţă de ideologia marxistă, având în vedere cazuri de revoluţii marxiste din America Latină (Cuba) care nu au adus mai binele visat.

Romero considera că era periculos pentru Biserică să prefere o fracţiune politică sau alta, deoarece acestea nu sunt niciodată fidele până la capăt Evangheliei, dar nici măcar propriilor idealuri, urmărind ţeluri particulare, egoiste. Unul dintre modurile în care salvadorienii puteau să perceapă existenţa unui "mai bine" era încetarea violenţei, care în Salvador se manifesta sub cele mai variate forme, de la violenţa instituţionalizată şi represiunea practicată de autorităţi la revoltele şi acţiunile cvasiteroriste ale celor care credeau că numai aşa pot să schimbe ceva. Arhiepiscopul arăta că un creştin trebuie să pună violenţa pe ultimul plan. Guvernul trebuia să înţeleagă că pacea era "rodul dreptăţii", iar rebelii să se revolte doar ca ultimă resursă, căutând să epuizeze până atunci toate mijloacele paşnice.

Acest mesaj nuanţat nu a fost înţeles într-o ţară profund divizată, atitudinea lui Romero fiind criticată de toate părţile. De altfel, el a trebuit, în condiţiile escaladării violenţei în ţară, să adopte poziţii tot mai tranşante la adresa autorităţilor, devenind, aşa cum s-a spus, "purtătorul de cuvânt al celor care nu se puteau exprima". Chiar în zilele în care el trebuia să fie instalat ca arhiepiscop, violenţele din capitală au produs 300 de victime, printre care şi preoţi. În faţa acestei stări de lucruri, Romero a simţit nevoia să transmită un mesaj clar, printr-o declaraţie oficială, citită în toate bisericile din ţară, în duminica din 13 martie 1977, prin care cerea ferm rezolvarea problemelor sociale şi respectarea drepturilor omului. Însă, cu o zi înainte de citirea documentului, unul dintre cei mai respectaţi călugări iezuiţi, părintele Rutilio Grande, a fost ucis de o "echipă a morţii". Preşedintele a prezentat condoleanţe arhiepiscopului, dar acesta a cerut ferm să se desfăşoare o anchetă corectă, care să conducă la prinderea vinovaţilor. Romero a decis ca reprezentanţii Bisericii să nu mai ia parte la ceremoniile oficiale, pentru a nu părea că Biserica sprijină autorităţile, iar Liturghia de Paşti din 1977 să aibă loc numai la Catedrala arhiepiscopală.

Prin această măsură, o mulţime imensă s-a adunat în capitală pentru a celebra Învierea Domnului. Cu acest prilej, Romero a vorbit credincioşilor despre "Biserica pascală", o biserică "cu adevărat săracă, misionară şi pascală, desprinsă de orice putere vremelnică şi angajată cu curaj în slujba fiecărei persoane". În pofida mesajului de pace şi unitate, crimele au continuat, mulţi alţi clerici fiind ucişi, la protestele arhiepiscopului autorităţile răspunzând cu promisiuni că lucrurile se vor îndrepta.

Dat morţii pentru mărturisirea sa

La sfârşitul anului 1979, o juntă militară prelua puterea în Salvador, promiţând reforme care să schimbe situaţia dezastruoasă a ţării. Proiectul militarilor a fost salutat de societate, inclusiv de episcopat, însă în scurt timp a eşuat lamentabil, junta fiind preocupată să combată mişcările de stânga, care s-au unit într-o puternică forţă de gherilă, Frontul Farabundo Marti pentru Eliberare Naţională. Începea astfel un lung război civil care a însângerat Salvadorul timp de 12 ani. Lumea intra într-o nouă etapă a Războiului Rece, iar Statele Unite urmăreau să lichideze orice prezenţă "comunistă" din America Latină. Protestul lui Romero faţă de alimentarea cu arme de către americani a forţelor guvernamentale i-au atras mari neplăceri, fiind acuzat că este marxist şi că girează implicarea preoţilor în acţiuni de gherilă. O scrisoare cu aceste acuzaţii a ajuns până la Vatican, însă papa Ioan Paul al II-lea a dat ascultare lui Romero şi i-a înţeles poziţia, îndemnându-l să apere valorile creştine.

În Salvador, predicile arhiepiscopului deveniseră cele mai audiate emisiuni radio. Într-o asemenea predică, Romero a vorbit împotriva divizării şi a urii: "Trebuie să spargem zidurile acestea, trebuie să simţim prezenţa Tatălui care ne iubeşte pe toţi şi ne aşteaptă". Într-o pastorală dată cu o săptămână înaintea morţii, arhiepiscopul spunea: "Trebuie să prevaleze legea lui Dumnezeu, care spune: Să nu ucizi! Biserica, apărătoarea legii lui Dumnezeu, a demnităţii umane, nu poate păstra tăcerea în faţa acestor nelegiuiri. Dorim ca guvernul să înţeleagă că reformele nu valorează nimic dacă sunt mânjite cu atâta sânge… Vă rog, vă implor, vă poruncesc în numele lui Dumnezeu: opriţi represiunea!"

Bombele puse la radio şi ameninţările cu moartea l-au avertizat pe arhiepiscop că oricând poate să fie ucis, iar el, în pofida avertismentelor, şi-a acceptat soarta cu seninătate, fără să ia nici o măsură de protecţie. În ziua de 24 martie 1980, ca şi cum ar fi ştiut ce se va întâmpla, Romero s-a spovedit, "pentru a fi pregătit de întâlnirea cu Domnul". Seara, în capela spitalului de boli canceroase, unde ţinea o predică, Oscar Romero a fost ucis cu un glonţ în inimă de o persoană rămasă necunoscută. Cu câteva zile înainte, arhiepiscopul afirmase: "Dacă mă ucid, iarăşi voi învia, în poporul salvadorian". Astăzi, Oscar Romero este un simbol şi un sfânt pentru catolicii din America Latină şi nu numai.