Traian Dorz sub persecuţia comunistă

În ultima vreme, cercetători ai comunismului românesc situează cazul Traian Dorz în fenomenul disidenţei apărut în anii â70. Evident că este o eroare mare, deoarece se ştie că Traian Dorz a fost un militant ortodox şi lider al "Oastei Domnului", care a căzut victimă organelor de represiune comuniste încă din 1948. Apoi, tot Traian Dorz şi mişcarea "Oastea Domnului" sunt monopolizate de curente neoprotestante. Aceste mişcări neoprotestante, încă din anii â70, în condiţiile Războiului Rece, atunci când guvernele occidentale monitorizau cu multă atenţie atitudinile religioase şi disidente, îi publicau lui Dorz parte din lucrările sale religioase şi propagau sub sigla "Oastei Domnului". Această încercare de monopolizare a militantismului "Oastei Domnului", în fapt, este o denaturare a adevărului istoric. Traian Dorz este parte a trecutului Ortodoxiei în perioada comunistă, după cum chiar el afirma la 18 iulie 1976, în una din nenumăratele anchete de la Securitate: ""Oastea Domnului", fiind o mişcare duhovnicească, nu urmăreşte alt scop decât cel duhovnicesc - şi acesta este adevărul. După 1948, adică după ce a fost socotită ca ilegală, scopul ei a rămas acelaşi. În ţară ori în străinătate, unde există, ea nu are drept iniţiatori decât pe membrii ei de fapt. Nu există un centru coordonator. Nu există o conducere unitară. Există numai unii fraţi care prin tradiţie sunt priviţi oarecum mai aleşi ca ceilalţi, datorită unei activităţi mai îndelungate pe linia Oastei şi a faptului că au suferit în trecut mai mult pentru credinţa lor. Ei n-au alte statute decât învăţătura ortodoxă". Pe de altă parte, în condiţiile impuse de regimul comunist, Dorz era conştient că nu mai putea organiza "Oastea Domnului" aşa cum fusese în perioada interbelică, încercând să obţină de la autorităţile statului acordul pentru o manifestare la cote reduse în spaţiul bisericesc ortodox: "De fapt nici nu se mai urmăreşte reorganiza-rea "Oastei Domnului" în sensul de a se mai crea o asociaţie cu statute şi conducere de sine stătătoare. În cadrul Bisericii Ortodoxe, dacă ni s-ar îngădui un minimum de satisfacţie sufletească duminicile sau în sărbătorile religioase după-masă, sub supravegherea preotului local - am fi mulţumiţi. Toate adunările nu se fac din altă cauză decât din lipsa acestui minim pe plan local, în biserica respectivă". (Adrian Nicolae Petcu)