Tratatul de mântuire al Sfântului Ioan Scărarul

Opera Sfântului Ioan, egumenul Mănăstirii Sinai, intitulată "Scara", este practic un manual duhovnicesc care are drept scop călăuzirea omului spre viaţa veşnică. Chiar dacă au fost redactate pentru a îndrepta monahii spre o îngerească vieţuire, învăţăturile sfântului pot îndruma viaţa oricărui creştin spre Împărăţia cerurilor.

Sfântul Ioan Scărarul face un portret al adevăratului monah prin următoarele cuvinte: "Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în treapta, rânduiala şi starea fiinţelor netrupeşti. Călugăr este cel ce se ţine numai în hotarele şi cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul şi lucrul. Călugăr este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte. Călugăr este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată. Călugăr este sufletul apăsat de durere, care petrece, în veghe şi în somn, întru necontenită pomenire a morţii". În descrierea făcută de Sfântul Ioan se poate regăsi orice creştin care caută pe Dumnezeu şi Împărăţia cea adevărată.

"Ca o scară rezemată pe porţile cerului"

Lucrarea "Scara" a fost redactată la cererea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith, aflată la 97 km de Mănăstirea Sinai, lângă Marea Roşie. Egumenul s-a adresat Sfântului Ioan Scărarul precum părintelui "de obşte al tuturor şi ca la unul mai bătrân ca toţi în nevoinţă şi pricepere şi ca la învăţătorul cel mai bun", rugându-l să aştearnă "ca un adevărat mare învăţător, fără preget şi în chip limpede pe hârtie, după o bună rânduială, datoriile vieţii călugăreşti, spre mântuirea celor ce au ales această îngerească vieţuire" care să le fie "ca o scară rezemată pe porţile cerului, care să-i urce pe cei ce voiesc, nevătămaţi şi fără păgubire, ajutându-i să treacă neîmpiedicaţi peste duhurile răului şi peste stăpânitorii lumeşti ai întunericului şi peste căpeteniile văzduhului". Opera este alcătuită de smeritul monah în 30 de cuvinte, fiecare cuvânt reprezentând câte o treaptă în dobândirea mântuirii.

Postul este temelia mântuirii

Lucrarea postului este prezentată drept capitală pentru mântuire. Fără această lucrare "silitoare a firii" omul nu poate dobândi "desfătarea raiului". Cuvintele maiestuoase care definesc postul, prin gândirea şi ochii duhovniceşti ai monahului Ioan, sunt concludente în această privinţă. Acesta, printr-o expresie deosebită, arată că "postul este o silire a firii şi o tăiere împrejur a dulceţii gâtlejului". Interesant este faptul că, şi din punct de vedere literar, conţinutul este deosebit de valoros, abundând în figuri de stil. Prin alăturarea expresiei "tăiere împrejur" şi "dulceaţa gâtlejului" creşte sonoritatea epică şi în acelaşi timp se face trimiterea la o durere, la o jertfă - tăiere împrejur -, semn distinctiv cerut de Dumnezeu poporului ales, semn care acum primeşte noi valenţe şi semnificaţii duhovniceşti. Tăierea împrejur reprezintă, în cuvintele sale, o înfrânare de la îmbuibare. Cele două expresii antitetic alese subliniază faptul că postul este o dezrădăcinare a desfătării, desfătare cauzată de aplecarea omului spre lăcomia pântecelui şi dorinţa de a oferi plăcere trupului. În alt loc, sfântul insistă asupra rolului postirii, pe care o defineşte cu aceleaşi cuvinte, arătând că "sufletul care a căzut nu are altă mângâiere în vremea ieşirii decât neplăcerile gâtlejului (postul) şi lacrima". De multe ori, lipsa trezviei generează întrebuinţarea afectelor în sens negativ, acestea se transformă în patimi, iar omul îşi are înceţoşată calea spre fericirea veşnică.

Istovirea trupului prin nevoinţe întăreşte sufletul

De la îmbuibarea trupului urmează aprinderea spre pofta trupească, căci "după mâncare pleacă ticălosul (diavolul) şi ni-l trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a întâmplat (îmbuibarea celui care trebuie ispitit): "Ia-l, ia-l, zice, turbură-l". Căci pântecele umplându-se nu va lupta mult". Îmbuibarea duce la consumarea poftei concupiscente, consumare care generează, pe lângă nelinişte sufletească, şubrezirea sănătăţii trupului, dar şi depărtarea de Rai. Sfântul Ioan, în cuvintele sale prin care defineşte actul ascetic al postirii, porneşte aproape întotdeauna de la trup şi evidenţiază importanţa opririi îmbuibării trupeşti prin "silirea firii" şi prin "tăierea împrejur a dulceţii gâtlejului", care face ca omul să parcurgă un alt drum, nu cel spre iad prin patimă, ci drumul spre Rai prin post. Definiţia postului prezentată de Sfântul Ioan redă, în acelaşi timp, şi urmările pozitive ale actului înfrânării pentru Dumnezeu, căci postul este "curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele şi eliberarea de visări, curăţia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniştirii, străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului".

Accentul este pus, în primul rând, pe "biciuirea" trupului prin înfrânare, pentru că dacă trupul nu este supus postului, sufletul nu are nici o posibilitate să se înalţe la cer. Comparaţiile pe care le face arată că oprirea trupului de la excese de orice natură trebuie să fie baza postului, căci "precum păsările cele grase nu pot zbura spre cer, aşa nici cel ce-şi hrăneşte şi-şi slujeşte trupul său". De asemenea, măritul egumen arată că "precum e cu neputinţă şarpelui să se dezbrace de pielea sa cea veche, dacă nu intră printr-o crăpătură strimtă, la fel şi noi nu putem lepăda vechile patimi ce ne stăpânesc şi vechimea sufletului şi veşmântul omului cel vechi, de nu vom străbate calea cea strimtă şi plină de necazuri a postului şi a necinstirii". Prin supunerea trupului unor exigenţe duhovniceşti, omul creşte spiritual, ajunge tot mai aproape de Împărăţia cerului şi ruşinează pe diavoli. Sfântul Ioan, cu aceeaşi fineţe literară, arată că "mocirla uscată nu mai place porcilor", subliniind faptul că omul, odată ieşit din mocirla păcatului, nu se mai aseamănă animalului. Uscând mocirla păcatelor, oamenii trec la un alt stadiu duhovnicesc, stadiu în care, după cum arată Sfântul Ioan, "trupul veştejit nu mai odihneşte pe draci", aceasta fiind încă o treaptă urcată spre cer. Cuvintele smeritului călugăr arată cât de mult contează postul pentru dobândirea mântuirii şi cât de mult munceşte duhurile rele.

Şezând la masă, adu-ţi aminte de judecată…

În această perioadă a Postului Mare, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul pot fi un îndreptar spiritual, pot aduce limpezimea minţii şi deşteptarea sufletului, iar îndemnul următor poate fi purtat în cuget pentru toată perioada postului pentru o bună raportare faţă de Mântuitorul Hristos: "Şezând la masa cu bucate, adu-ţi aminte de moarte şi de judecată. De abia aşa vei împiedeca puţin patima. Bând băutura nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi de fierea Stăpânului. Şi, negreşit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îţi vei face cugetul mai smerit. Nu te amăgi: Nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei vedea Paştile de sus, de nu vei mânca neîncetat ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a postului".