Umanismul în Bizanţ şi Occident

Umanismul bizantin constituie un subiect pe cât de interesant, pe atât de controversat pentru cercetători. Opiniile acestora diferă începând de la existenţa sau nu a acestui fenomen în Imperiul Bizantin şi încheind cu perioada şi personalitatea de numele căreia poate fi legat începutul umanismului în Bizanţ. Există deosebiri chiar şi cu privire la înţelegerea conceptului "umanism" în general. Prin urmare, având în vedere evoluţia în timp a acestui concept şi faptul că suntem tentaţi să evaluăm umanismul bizantin prin prisma înţelesului actual al termenului, este deosebit de important să cunoaştem când anume a apărut acest termen în documente şi ce denumea atunci când a început să fie folosit pentru prima dată.

Acest cuvânt, sub forma "umanistă", este de origine italiană şi, potrivit lui V. Rossi, "nu a apărut în scrierile în latină până în a doua jumătate a secolului al XV-lea", deşi "pionierii acestei noi şi veritabile renaşteri a studiilor clasice revin la eleganta frază ciceroniană şi numesc studiile lor studia humanitatis, adică acele studii care tind să integreze şi să perfecţioneze mintea umană" încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Primele scrieri în care apare termenul "umanist" datează însă abia din secolul al XVI-lea şi sunt de altfel, după cum mărturiseşte A. Campana, cel ce a publicat un studiu foarte bine documentat despre originea acestui cuvânt, extrem de rare, acesta descoperind doar nouă scrieri de secol XVI în care apare cuvântul "umanist". Din aceste scrieri reiese că în înţelesul său original termenul "umanist" desemna o persoană ce funcţiona ca profesor public sau particular de literatură clasică. Acestui prim înţeles i s-a adăugat un al doilea, anume cel de învăţat care studiază cultura clasică fără a fi în mod necesar şi profesor. Cu timpul, termenul a mai căpătat şi un al treilea înţeles, cel de student în disciplinele umaniste.

În limba franceză termenul "umanist" a intrat abia în secolul al XVI-lea, având în linii generale aceleaşi înţelesuri ca şi în italiană. În ale sale Essais, publicate de Montaigne în 1588, dintr-un text în care teologia apare în opoziţie cu gramatica, retorica şi logica, reiese că umanist era considerat a fi cel ce se dedicase studiului celor trei discipline, iar în Dicţionarul lui Furetière, editat în 1727, umanist era profesorul care preda cele trei discipline. În Grande Encyclopédie sunt numiţi umanişti "învăţaţii care s-au consacrat studiului Antichităţii, admiraţiei capodoperelor greceşti şi romane, îndrăgostiţi de frumuseţea limbajului şi de eleganţa formei".

Renaşterea, gustul pentru arta antică…

Evoluţia celor doi termeni, umanist şi umanism, în decursul timpului, firească de altfel, a făcut ca aceştia să-şi piardă înţelesul primar şi să definească un erudit care a jucat un rol în renaşterea culturii clasice în timpul Renaşterii, cel dintâi, şi aspectul literar al acestei renaşteri, cel de-al doilea.

A. Renaudet şi P.O. Kristeller, asemenea lui Campana, leagă umanismul de mişcarea Renaşterii italiene. Renaudet afirmă că "dacă umanismul se rezumă la efortul de a reînvia gândirea antică, ştiinţa antică, cultura antică, de a îmbogăţi, cu ajutorul culturii antice, universul intelectual şi moral în care a trăit până atunci creştinătatea occidentală, umanismul se confundă cu spiritul Renaşterii; este chiar spiritul Renaşterii". La rându-i, Kristeller consideră umanismul ca fiind noua filosofie a Renaşterii, care a apărut în opoziţie cu scolasticismul (aristotelismul), vechea filosofie a Evului Mediu, şi-l defineşte drept "tendinţa generală de a acorda cea mai mare importanţă studiilor clasice şi de a considera antichitatea clasică drept standardul obişnuit şi modelul după care trebuie să se ghideze toate activităţile culturale".

Opinie separată face Èmile Faguet care afirmă, dimpotrivă, că "umanismul nu înseamnă Renaşterea. Renaşterea înseamnă învierea ideilor antice, umanismul înseamnă gustul pentru arta antică… înseamnă preocuparea pentru a cunoaşte bine şi a imita bine marii literaţi ai secolelor trecute. Este, dacă vreţi, alexandrinismul".

Se observă că Faguet face o deosebire între ideile antichităţii clasice, a căror reactualizare o pune pe seama Renaşterii, şi gustul pentru arta Antichităţii, înţelegând prin artă nu numai pe cea plastică, ci şi arta de a cuvânta şi de a expune în scris ideile, retorica adică, pe care îl pune pe seama umanismului. Este o diferenţă între fondul culturii antichităţii clasice şi forma în care erau turnate aceste idei în scris sau în vorbire, între filosofia şi retorica culturii antice. Umanismul este redus deci doar la imitarea formelor, a modelelor şi a canoanelor retoricii.

Din cele expuse până aici cu privire la înţelesul celor doi termeni, "umanist" şi "umanism", reiese cu claritate un prim sens esenţial al acestor noţiuni, cel literar. Sensului literar i se adaugă cel etic, axat pe om şi pe devenirea personalităţii umane. E. Renan definea umanismul din această perspectivă drept "cultul a tot ceea ce aparţine omului, viaţa întreagă sanctificată şi înălţată la o valoare morală", iar F. Brunetière este şi mai precis, afirmând că umanismul este "omul devenit măsura tuturor lucrurilor".

Umanismul etic, fundamentat deci pe interesul profund al omului faţă de sine însuşi şi de creşterea şi dezvoltarea personalităţii sale, a operat o schimbare fundamentală în gândirea occidentală, înlocuindu-l pe Hristos cu omul. Substituirea hristocentrismului cu antropocentrismul a condus mai întâi la individualism şi, în cele din urmă, la secularizarea modului de a gândi în toate domeniile de activitate. Pentru promovarea acestor concepte, umaniştii din Apusul Europei, în special cei italieni, au căutat şi au găsit sprijin, modele şi idei în literatura Antichităţii.

Umanismul bizantin, fidel învăţăturii de credinţă a Bisericii

În Bizanţul ortodox viaţa culturală a fost, de-a lungul timpului, sensibil diferită faţă de cea din Apus, prin urmare, reperele amintite mai sus pentru umanismul apusean nu sunt general valabile pentru cel bizantin, la fel de diferită fiind, de altfel, şi abordarea mişcării umaniste bizantine de către cercetătorii occidentali şi cei răsăriteni.

Pe de o parte, H. Hunger se întreabă chiar dacă putem vorbi despre existenţa unui umanism bizantin, de vreme ce "la Bizanţ legătura cu rădăcinile culturii antice nu s-a pierdut niciodată", astfel încât, urmare a acestei neîntrerupte prezenţe a Antichităţii în cele mai diferite aspecte ale ei în cultura bizantină, "lipsea premisa necesară pentru apariţia unui umanism, rodnica distanţă faţă de modelul antic".

Dincolo de problema existenţei umanismului bizantin, o altă chestiune importantă este cea a perioadei de început a acestui umanism, dacă el a existat în realitate. Deşi R. Meister afirmă că umanismul şi Renaşterea trebuie raportate numai la perioada secolelor XIV-XVI, H. Hunger se întreabă, referitor la cultura bizantină, dacă este îngăduit să se vorbească de "mai multe valuri de umanism". P. Lemerle chiar susţine existenţa a două valuri de umanism bizantin, primul manifestându-se înainte de cruciade, începând cu secolul al X-lea, şi cel de-al doilea, în epoca Paleologilor.

De cealaltă parte, N. Matsoukas exprimă o opinie mult mai nuanţată. Dacă, aşa cum am văzut, H. Hunger şi P. Lemerle, reprezentând viziunea occidentală asupra istoriei culturii şi spiritualităţii, în care teologia şi cultura "din afară" sunt separate în mod radical, leagă existenţa umanismului bizantin de existenţa sau nu a unor hiatusuri în manifestarea interesului bizantinilor pentru studiul operelor antichităţii clasice elene şi, implicit, a perioadelor corespunzătoare de renaştere a studiului acestor opere, în concepţia lui Matsoukas, pertinentă de altfel, în istoria Bizanţului nu a existat distincţia radicală între cultura teologică şi cea profană şi, prin urmare, nu pot fi identificate acele perioade de ruptură pe care le sesizăm dacă separăm radical teologia de cultura "din afară". Având însă în vedere faptul că unii umanişti bizantini reprezentativi, deşi creştini, s-au manifestat în unele lucrări cu caracter filosofic sau împrejurări ale vieţii lor în contradicţie cu credinţa pe care o mărturiseau - Ioan Italos, Dimitrie Kydones, Gheorghe Ghemistos Plethon sau Visarion al Niceei - umanismul bizantin poate fi privit sub două aspecte, clasic şi creştin.

Patriarhul Fotie, restauratorul educaţiei clasice în Bizanţ, la sfârşitul primului mileniu

Având în vedere că H. Hunger considera că "premisa necesară pentru apariţia unui umanism" o constituie "rodnica distanţă faţă de modelul antic", afirmaţia lui P. Lemerle despre două valuri de umanism bizantin pare a fi susţinută de faptul că în evoluţia culturală a societăţii bizantine au existat două astfel de perioade de "distanţare". Unii cercetători sunt de acord asupra faptului că o primă ruptură, o discontinuitate în ceea ce priveşte tradiţia studierii operelor autorilor antici, a fost provocată de împăratul Iustinian (527-565), care a desfiinţat universitatea păgână din Atena (529). Această ruptură a durat aproape trei secole (VI-IX) şi a luat sfârşit prin apariţia unei mişcări de renaştere culturală, ai cărei principali promotori au fost Leon Filosoful, patriarhul Fotie (820-891), ucenicul acestuia, Arethas al Cezareei (860-932), Mihail Psellos (1018-1096) şi Ioan Italos, ucenicul său.

Restaurarea educaţiei clasice în plan instituţional s-a realizat prin reorganizarea Universităţii imperiale în palatul Magnaura în anii 855-856, universitate condusă de Leon Filosoful.

Renaşterea interesului pentru studiul antichităţii clasice a stat sub semnul personalităţii lui Fotie, care şi-a transformat casa într-o adevărată Academie, iniţiindu-şi discipolii în toate domeniile culturii clasice. Prin scrierea Μυριόβιβλος , cea mai importantă lucrare a sa, în care, după cum reiese din titlul său original, Inventariere şi enumerare a cărţilor pe care le-am citit, prezintă succint nu mai puţin de 279 de cărţi citite în anii tinereţii, Fotie a adus în atenţia contemporanilor săi autorii păgâni şi scrierile lor, trezind astfel interesul pentru cultura clasică a antichităţii elene, dar având, totodată, şi meritul de a fi stabilit "o nouă atitudine, liniştită, moderată, cu privire la literatura păgână, acordând în întregime desigur întâietate creştinismului".

Arethas al Cezareei, ucenicul lui Fotie, a susţinut, la rându-i, renaşterea interesului pentru cultura antichităţii clasice elene prin copierea unui număr impresionant de manuscrise conţinând scrieri ale autorilor antici.

În secolele XI-XII umanismul bizantin s-a manifestat în mod deosebit prin Mihail Psellos, cea mai importantă personalitate culturală a acelei epoci, considerat un îndrăzneţ promotor al spiritului Renaşterii şi creatorul unei noi epoci. Deşi cunoştea scrierile lui Platon, filosofia lui Aristotel, învăţăturile caldeenilor şi ale egiptenilor şi chiar "cărţile interzise", Psellos a rămas fidel învăţăturii de credinţă a Bisericii.

Ioan Italos însă, ucenicul lui Psellos, a redat filosofiei autonomia faţă de teologie şi, mai mult, a încercat să facă teologia dependentă de filosofie, prin explicarea tainelor teologiei cu ajutorul filosofiei şi al raţiunii. Pentru atitudinea sa, Italos a fost condamnat de Biserică în două rânduri. În 1076-1077 au fost condamnate, în zece anatematisme, ereziile promovate de Italos pe baza filosofiei neoplatonice a lui Proclos şi în 1082, de ziua Ortodoxiei, a fost condamnat Italos însuşi, ceea ce a constituit un nou şi serios obstacol în calea dezvoltării umanismului.

P. Lemerle socoteşte condamnarea lui Italos ca fiind evenimentul ce a pus capăt primei etape a umanismului bizantin, caracterizat prin restaurarea educaţiei clasice, manifestarea interesului pentru studiul filosofiei în ea însăşi, şi nu ca "sclava" teologiei, copierea manuscriselor conţinând operele scriitorilor antici şi comentarea acestora, şi a deschis cea de-a doua etapă de ruptură în studierea antichităţii clasice elene de către bizantini.

Varlaam de Calabria sparge echilibrul dintre înţelepciunea divină revelată şi înţelepciunea filosofilor

Echilibrul fragil ce a existat în Bizanţ între înţelepciunea divină revelată şi înţelepciunea filosofilor, considerată înţelepciunea din afară, echilibru ce a fost păstrat de toţi învăţaţii bizantini care, în ciuda preocupărilor umaniste, au respectat, cel puţin formal, dogma Bisericii, ajungând să ducă o viaţă dublă din punct de vedere intelectual, a fost rupt de Varlaam, un monah venit la Bizanţ din Calabria sub influenţa mişcării renascentiste italiene din dorinţa de a-l citi în original pe Aristotel. Acesta nu a ezitat să afirme că singura cunoaştere adevărată, implicit cea a lui Dumnezeu, este cunoaşterea raţională, un rol foarte important fiindu-i rezervat studiului înţelepciunii antice.

Atitudinea călugărului calabrez, foarte apropiată de spiritul umanismului italian, şi probabil influenţată de acesta, l-a adus în conflict cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Disputa, deşi a fost una eminamente teologică de la început şi până la sfârşit, este considerată de unii cercetători a fi fost o confruntare între spiritul umanismului italian renascentist, reprezentat de Varlaam, şi ortodoxia răsăriteană, al cărei apărător a fost Sfântul Grigorie Palama. Condamnarea lui Varlaam de către Biserică în 1341 a avut drept consecinţă, ca şi în cazul lui Ioan Italos în secolul al XI-lea, o slăbire a mişcării umaniste bizantine.

Exodul umaniştilor bizantini în Occident şi interesul tot mai scăzut al bizantinilor pentru cultură, într-o vreme în care toate energiile erau canalizate spre găsirea unei soluţii de salvare a Imperiului de la iminenta dispariţie, au făcut ca spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XV-lea strălucirea culturală de altădată a Constantinopolului să pălească simţitor. Ultimul erudit, reprezentant al umanismului bizantin tradiţional, care a activat în Bizanţ în această perioadă a fost Gheorghe Scholarul.

Scholarul a fost marele adversar al lui Plethon şi al platonismului păgânizant al acestuia, încă din tinereţe Scholarul fiind un fidel admirator al lui Aristotel. Din dorinţa de a cunoaşte foarte bine filosofia Stagiritului, Scholarul nu s-a limitat la scrierile acestuia şi ale comentatorilor săi antici, ci şi-a îndreptat atenţia şi spre comentatorii arabi, Averroes şi Avicenna, şi latini, Gilbert de la Porrée, Albert cel Mare şi Thoma dâAquino, motiv pentru care a învăţat limba latină şi a tradus în greacă unele scrieri ale lui Thoma d'Aquino.

Cucerirea Constantinopolului de către turci a pus capăt mişcării umaniste bizantine în Imperiu, aceasta continuând să se manifeste atât în Apus, în mod special în Italia, a cărei Renaştere a influenţat-o, cât şi în ţările ortodoxe din răsăritul Europei.