Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar „Un geniu teologic al secolului XX“

„Un geniu teologic al secolului XX“

Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 23 Oct, 2013

Încă de la Sibiu, părintele Dumitru Stăniloae şi-a creat ucenici, o aşa-numită „generaţie Stăniloae“, o pleiadă de teologi, ierarhi şi preoţi care l-au cunoscut şi l-au avut mentor pe părintele profesor şi care s-au bucurat din plin de prezenţa şi lucrarea sa în slujba teologiei româneşti. Aici, la Sibiu, a pus început carierei lui de profesor şi teolog, aici şi-a închegat puternica personalitate care iradiază cu atâta putere în câmpul gândirii româneşti. Sibiul i-a oferit mediul prielnic de dezvoltare în acest sens. Academia care l-a ocrotit în anii maturităţii creatoare şi pe care a slujit-o, odată cu omagiul pe care i-l aduce, dă expresie simţământului că el rămâne şi de acum înainte nedespărţit duhovniceşte de profesorii şi studenţii ei.

În anul 1993, cu puţin îna­inte ca Uni­ver­si­ta­tea „Lucian Blaga“ să-i a­corde titlul de doctor ho­noris causa, părintele Fi­loc­a­liei româneşti a plecat dincolo pen­tru a teologhisi acolo cu sfin­ţii şi cu îngerii taina cea ma­re a Întrupării Fiului lui Dum­nezeu, taină pe care a iubit-o şi a căutat să o lămu­reas­că şi să o facă înţeleasă.

Prin monumentala sa operă scri­să şi prin activitatea sa di­dac­­tică la Sibiu şi apoi la Bu­cu­reşti, prin larga sa deschi­de­re spre înţelegerea celorlalte Bi­se­rici, şi prin atitudinea manifes­ta­tă faţă de persoană şi semeni, părintele Stăniloae ră­mâ­ne unul dintre cei mai mari gânditori creştini ai veacului care s-a scurs.

Profesor la 26 de ani

Numele său este mereu le­gat de opera sa teologică în­ce­pu­tă în cetatea Sibiului, operă în care a abordat temele cen­tra­­le ale învăţăturii de cre­din­ţă ortodoxă, căutând în acelaşi timp să stabilească raporturile din­tre metafizica ortodoxă şi nea­mul în care s-a născut, dintre creştinism, naţiune şi cultu­ră în România.

Părintele Teodor Bodogae, ca­re l-a cunoscut îndeaprope, vor­bind despre scrierile părin­te­lui Stăniloae afirma: „În do­me­niul cugetării teologice propriu-zise, profesorul Dumitru Stă­niloae a realizat o operă de în­noire spirituală excepţională la baza căreia întâmpinăm în pri­mul rând sursa patristică, iar pentru capitolele controver­sa­­te apar scrieri de specialita­te, îndeosebi din filosofia ger­ma­­nă contemporană. Oricum, în tratatele sale de dogmatică şi în numeroasele studii pu­bli­ca­­te în ţară şi peste graniţă se re­simt mereu tendinţe după nou, după original“.

Se vede că tot timpul a avut Si­biul în faţă şi pe mitropolitul de pioasă amintire Nicolae Bă­lan. La Sibiu şi-a început şi cre­a­ţia teologică, aici traducând ma­nualul de dogmatică al lui Hri­stu Andruţos, pe care îl va şi ti­pări la Sibiu în 1930. A în­ce­put să publice şi în „Gândirea“ lui Nichifor Crainic.

La 1 septembrie 1929, la doar 26 de ani, a fost numit pro­fe­­sor suplinitor la Academia „An­dreiană“ din Sibiu. În cei 17 ani de activitate la această re­nu­­mită şcoală teologică univer­si­­tară va preda dogmatica (1929-1946), apologetica (1929-1932 şi 1936-1937), pastorala (1932-1936) şi limba greacă (1929-1934). În 1932 a fost numit titular provizoriu, iar în 1935 titular definitiv. După a­le­gerea lui Nicolae Colan ca e­pis­cop al Clujului, părintele Stă­niloae a fost numit rector al A­cademiei, funcţie de mare pres­tigiu şi răspundere pe care cu cinste o va deţine până la ple­carea sa în anul 1946. Aici va fi coleg cu o galerie de aur a te­ologiei româneşti: Nicolae Co­lan, Nicolae Neaga, Nicolae Po­po­viciu, Grigore Marcu, Teodor B­o­dogae, Spiridon Cândea, Li­viu Stan, Gheorghe Şoima, Ni­colae Mladin sau Dumitru Călugăr. Totodată, în anul 1930, pro­fe­­sorul Stăniloae s-a căsătorit cu Maria Mihu, originară din Şu­ra Mică şi cu care a avut trei co­pii.

În calitate de rector a primit la Sibiu, la Academia Teo­lo­gi­că, vi­zitele unor personalităţi te­­o­lo­gi­ce internaţionale ca: e­pis­copul an­glican Harold Bux­ton, episco­pul auxiliar catolic al Pa­risului Ro­ger Blaussart sau profesorul ca­nonist Ştefan Ţancov.

Ctitorul Filocaliei româneşti

La Sibiu a publicat pentru în­tâia oară „Viaţa şi învăţătura Sfân­tului Grigorie Palama“, a­vând ca temă prezenţa lui Iisus Hris­tos cu energia Lui necre­a­tă în Sfintele Taine. Tot la Si­biu a publicat cartea „Iisus Hris­tos sau restaurarea omului“, întărind ideea Mân­tui­to­ru­lui în Care se pot manifesta ce­le două firi. În anul 1933 a ti­pă­rit „Catolicismul de du­pă război“, „Statutul organic şa­gunian“, apoi în 1939 „Or­to­do­xie şi Românism“, în care erau strânse o parte din artico­le­le sale publicate în „Tele­gra­ful Român“ şi „Gândirea“.

A fost primul teolog care a lu­at atitudine faţă de filosofia lui Lucian Blaga, în lucrarea „Po­ziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie“, 1942, şi, tot în acelaşi an, în  „Bi­se­rica românească“ tipărită la Braşov.

Tot în perioada sibiană a ac­ti­­vităţii sale începe traducerea şi tipărirea unor opere ale ma­ri­­lor Părinţi duhovniceşti. Este car­tea ajunsă astăzi la 12 volu­me - intitulată „Filocalia sau cu­­legere din scrierile Sfinţilor Pă­rinţi care arată cum se poate o­mul curăţi, lumina şi de­să­vâr­ş­i“, toate însoţite de introduceri şi felurite note. La această lu­cra­­re a contribuit şi părintele Ar­senie Boca, aflat la Mă­nă­sti­rea Brâncoveanu de la Sâm­bă­ta de Sus, cel care va realiza şi ilus­traţia copertelor. Părintele Ar­senie a fost cel care a scris du­pă dictarea părintelui Stă­niloae o mare parte din tradu­ce­­re. Mitropolitul Nicolae Bă­lan a îmbrăţişat ideea pu­bli­că­rii Filocaliei în Tipografia ar­hi­di­­ecezană, primul volum ti­pă­rin­du-se în 1.500 de exemplare.

Vorbind în cuvântul Iubiţii mei fraţi sibieni!, părintele Stă­niloae mărturiseşte că mitropo­li­tul Nicolae Bălan „a trecut cu u­şurinţă peste nemulţumirea că în 1930 m-am căsătorit, im­pre­sionat de articolele mele în «Te­legraful Român», de eseu­ri­le ce mi le cerea Nichifor Crai­nic pentru revista «Gândirea» şi de alte studii de la care soţia mea cu rară înţelegere nu mă îm­piedica, ci la care mă încura­ja. În fiecare seară, mitropolitul mă chema la el pentru dis­cu­tarea problemelor bisericeşti şi pentru a-l ajuta şi în alte privinţe“.

Începând cu anul 1934 şi pâ­nă în 1945, părintelui Stă­ni­loae i s-a propus să fie redactor al „Telegrafului Român“. În a­ceas­tă perioadă, părintele Stă­ni­loae i-a fixat acestuia un loc re­marcabil nu numai în istoria Tran­silvaniei, ci şi în istoria Bi­se­ricii noastre, pentru că, între timp, el a devenit glasul în­tre­gii Biserici Ortodoxe Române, de­oarece deşi era editat la Si­biu, avea colaboratori din în­trea­ga ţară şi era prezent în pa­ro­hiile şi casele românilor din ţa­ră şi chiar de dincolo de gra­ni­ţele ei. O temă adeseori relu­a­tă şi foarte apropiată sufletului redactorului a fost cea a Or­to­doxiei universale în general şi a Ortodoxiei româneşti în spe­cial. În strânsă legătură cu te­ma Ortodoxiei, părintele pro­fe­­sor Dumitru Stăniloae pre­zin­tă problema naţiona­li­tăţii, a et­nicului, bineştiind că biserici­le ortodoxe sunt organizate du­pă principiul etniei. De-a lungul vieţii sale, părintele Stă­ni­loae a publicat peste 450 de ar­ti­­cole. Începând din anul 1937, a început a publica articole cri­ti­ce la adresa comunismului în ca­re era demascată aproape pro­f­etic tirania unui regim ateu care s-a instaurat mai târ­ziu în ţară.

Venirea comuniştilor stopează activitatea marelui teolog

Odată cu instaurarea noului re­gim în România în 1944-1945, acesta a pus capăt prodi­gi­­oasei activităţi a părintelui Du­mitru Stăniloae la Sibiu. O par­te din articolele sale ti­pă­ri­te atât în „Telegraful Român“, cât şi în „Gândirea“, atitudinea sa românească, inadaptabilă la com­promisuri cu noul regim, ca şi legăturile cunoscute cu Ni­chi­for Crainic l-au făcut să fie con­siderat incomod. O primă mă­sură a avut loc în mai 1945, când a fost înlocuit de la ziarul „Te­legraful Român“. Aşa cum a­minteşte părintele acad. Mir­cea Păcurariu, „în mai multe rân­duri, însuşi primul-minis­tru de atunci, Petru Groza, a ce­rut mi­tropolitului Nicolae Bălan în­lăturarea sa din postul de rec­­tor al Academiei Teolo­gi­ce. La 25 ianuarie 1946, directorul ca­binetului primului-mi­nis­tru a­dresa o scrisoare confidenţială mi­tropolitului Nicolae, în termeni foarte duri, prin ca-re îl in­for­­ma că existau dovezi privi­toa­r­e la legăturile profesorilor Du­mitru Stăniloae şi Emilian Va­silescu cu Nichifor Crainic. În continuare, i se reproşa că nu a ţinut seama de recoman­dă­rile care i s-au făcut de un timp îndestulat, în vede­rea în­lo­cuirii rectorului Du­mi­tru Stă­n­iloae. În sfârşit i se atră­gea atenţia că neîn­de­pli­ni­rea a­ces­tei dorinţe a guvernului com­portă grave consecinţe. De­si­gur, după ce mitropolitul Ni­colae şi-a informat rectorul de a­ceste lucruri, la 7 februarie 1946, printr-o lungă scrisoare tri­misă marelui său bi­ne­fă­că­tor, rectorul Dumitru Stăniloae îşi prezenta demisia, apărân­du-se şi de acuzaţiile nefondate ca­re i se aduceau. Consiliul Ar­hi­episcopesc a luat act de a­ceas­­tă cerere de demisie, dar l-a în­cre­dinţat ca, până la numirea u­nui nou titular, să poarte şi pe mai departe agendele de rector. Pro­babil se mai spera într-o schim­bare de ordin politic, aşa cum credeau mulţi pe atunci... Abia la 19 septembrie 1946, Con­siliul profesoral al Acade­miei a ales un nou rector, în per­soana părintelui profesor dr. Nicolae Neaga. Părintele pro­­fesor Stăniloae a rămas, în con­tinuare, la catedra sa de Dog­matică până în decembrie 1946“.

Aducându-şi aminte de a­ces­te mo­mente în acelaşi mesaj a­dre­sat în anul 1993 sibienilor, pă­rin­tele Stăniloae vorbea: „To­tul a mers până în 1946, când, si­lit de primul ministru co­munist Pe­tru Groza, cu cola­bo­rarea a doi colegi trecuţi po­li­tic de la ex­tre­­ma dreaptă la a­ceas­­tă colabo­ra­re, mi-a fost ce­ru­tă demisia din postul de rector al Acade­miei. Temându-mă că voi fi supus şi altor presiuni, am primit in­vitaţia Facultăţii din Bu­cu­reşti de a trece profesor de As­ce­ti­că şi Mistică la Bu­cureşti. Mi­tro­politul mi-a ce­rut, profund în­du­rerat şi plân­gând, să nu plec. A venit într-o şe­dinţă a Con­si­liu­lui profesoral, mustrând pe cei care au con­tribuit la plecarea mea din Si­biu. Dar, la Sibiu, prin iubi­rea mitropolitului şi a altor co­legi, pusesem baza pentru lu­cră­rile continuate la Bu­cureşti, pen­tru lucrările care au ca te­mă centrală pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat şi jert­fit din iubire pentru noi.“

Din ianuarie 1947 începe o nouă etapă în viaţa sa, aceea de profesor la Facultatea de Te­o­­logie din Bucureşti.

Prin activitatea sa rodnică, a­tât la Sibiu, cât şi mai apoi la Bu­­cureşti, părintele Stăniloae a contribuit la reînnoirea spi­ri­tu­­a­li­tăţii contemporane. Încă de la Si­biu, părintele Stăniloae ne-a a­ră­tat că spiritualitatea fi­lo­ca­li­că este rod al teologiei dog­matice a Bisericii, însă, în a­celaşi timp, ea însăşi fundamentează teologia Bisericii, a­di­că explică rela­ţia organică din­tre învăţătura te­oretică şi via­ţă.

Ortodoxia şi românismul

Una dintre temele funda­men­­tale asupra căreia părinte­le Stăniloae a stăruit cu pre­d­i­lec­ţie la Sibiu a fost şi aceea a ro­lului pe care Biserica Or­to­do­xă Română l-a avut în forma­rea şi menţinerea naţiunii ro­mâ­ne. S-a simţit, iară şi iară, a­tras de această temă, întrucât aici se întâlnea teologul, care era în acelaşi timp şi fiul unui neam anume, al neamului ro­mâ­nesc, responsa­bil faţă de poporul din care se trage şi faţă de Biserica a cărui membru es­te. Încă din tinereţe va căuta să arate raportul strâns care e­xis­tă între Biserică şi neam, res­­pectiv între Ortodoxie şi ro­mâ­nism. Era epoca în care unii in­telectuali români încercau să des­partă Ortodoxia de româ­nism, căutând să-i micşoreze ro­lul pe care l-a avut în al­că­tu­i­rea spiritului nostru, drept com­ponentă de bază a acestui spi­rit. Părintele Ioan Ică jr a­fir­­ma: „Convingerea de origine ro­mantică a părintelui Du­mi­tru Stăniloae a fost aceea a u­nei simbioze unice între Or­to­do­xie şi românism (1939, 1992), mai exact între Ortodoxie şi ci­vi­lizaţia rurală românească, ce ar sta sub semnul unei sinteze u­­nice între latinitate şi Orto­do­xie, dominate - spre deosebire de ra­ţionalismul grec şi misti­cis­­mul slav - de echilibrul între Dum­­nezeu şi om, între Orient şi Oc­cident, şi inspirate de motivul per­sonalismului comunitar.“

Aprecierile elogioase care s-au­ făcut la adresa teologului ro­­­­m­ân nu au fost puţine. Ele au ve­­nit din partea unor per­sona­li­tăţi de primă mână ale lumii oc­cidentale. Dintre toa­te acestea, chiar Olivier Cle­ment, gân­di­­tor fran­cez foar­te cunoscut, dar zgâr­cit în a­­precierea valori­lor, a fost for­ţat să recunoască o­dată că „toa­tă lumea cunoaşte pe pă­rin­­tele Stăniloae care este un u­ri­aş, un geniu teologic care mar­chea­ză absolut tot secolul nostru“.

Şi încă din timpul vieţii, Ni­ch­i­for Crainic nu a ezitat să-l nu­mească pe părintele Du­mi­tru Stăniloae „puternicul gân­di­­tor de la Sibiu“.