Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Un mare isihast pe scaunul patriarhal al Bizanţului

Un mare isihast pe scaunul patriarhal al Bizanţului

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Documentar
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 20 Iun, 2020

Mare isihast al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ierarh Calist I al Constantinopolului (sec. XIII-XIV) s-a remarcat în mod deosebit prin însemnările sale filocalice, cuprinse în „Cele 100 de capete” (traduse în Filocalia, vol. VIII) . Ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul şi rugător în Sfântul Munte Athos, acest mare nevoitor al Răsăritului creştin a ajuns pe scaunul patriarhal din Constantinopol în vremuri tulburi, sub împăraţii Ioan Cantacuzino şi Ioan Paleologul.

Vremea afirmării duhovniceşti a Sfântului Calist I al Constantinopolului sau Xanthopol, după mănăstirea atonită de metanie, rămâne destul de confuză pentru patrologi. Numele de Calist („cel preaminunat”) apare astfel menţionat de mai multe ori în dreptul celor care au urcat pe cea mai înaltă treaptă bisericească a Imperiului Bizantin. Sfântul Simeon al Tesalonicului, de pildă, aminteşte despre un patriarh cu numele Calist, care a slujit doar şapte luni în „Noua Romă”, lucrurile fiind lămurite de Sfântul Nicodim Aghioritul, care localizează precis păstorirea arhiereului nostru: 1350-1353; 1355-1363. Există, de asemenea, un al treilea Calist, identificat cu numele de Angelicude, care a activat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea în Macedonia. Lui îi sunt atribuite scrierile: „Meşteşugul liniştirii”, lucrarea „Împotriva lui Toma d'Aquino” şi mai multe „cuvinte despre viaţa isihastă” (cf. Pr. dr. Constantin Băjău, Patrologia, Craiova, 2018, p. 464).

Despre Sfântul Ierarh Calist I al Constantinopolului se ştie sigur că „a fost călugăr în Mănăstirea Xanthopol din Sfântul Munte, una dintre mănăstirile vecine cu Mănăstirea Pantocrator, dar tot aşa de sigur e că a vieţuit şi în Mănăstirea Xanthopol din Constantinopol. Numele de Xanthopol îl are din faptul că a trăit în mănăstirile cu acest nume, şi nu din faptul că s-ar fi născut din familia Xanthopol din Constantinopol, căci în acest caz ar trebui să fie dat de Simeon Tesaloniceanul ca frate de sânge cu Ignatie, ceea ce nu se întâmplă. Mănăstirea Xanthopol din Galata (Constantinopol) era, poate, într-o legătură cu Mănăstirea Xanthopol din Sfântul Munte. În anul 1431 se vorbeşte în Mănăstirea Xanthopol din Galata de Sfinţii Xantopoli. Ziua lui se prăznuieşte în Biserica greacă la 22 noiembrie” (Pr. Dumitru Stăniloae, „Introducere” la Filocalia VIII, Bucureşti, 2002, p. 8).

Principala sa scriere filocalică, „Metoda sau cele 100 de capete”, este semnată în traducere românească alături de Ignatie, de care s-a nevoit în viaţa pustnicească din Sfântul Munte. Lucrarea cuprinde în sine o expunere amănunţită cu privire la întregul urcuş al vieţii duhovniceşti şi la modalitatea în care se poate realiza acesta. Părintele profesor Dumitru Stăniloae o alătură ca model de abordare „Scării” Sfântului Ioan Scărarul. Întregul conţinut se sprijină pe textele patristice mai vechi, prezentându-se ca „un întreg bine închegat într-un suişi organic”. Una din temele recurente este „Rugăciunea lui Iisus”, prin care se asigură, aşa cum foarte frumos spune părintele Stăniloae, „intimitatea dintre firea umană şi lucrarea dumnezeiască”. În consecinţă, cei doi isihaşti filocalici „reiau vorbirea despre această rugăciune în foarte multe rânduri, la toate nivelurile la care ajunge viaţa duhovnicească. Dar, întrucât după ei rugăciunea aceasta nu se poate săvârşi ca metodă formală, făcând abstracţie de piedicile pe care i le pun diferitele patimi, închipuiri şi amintiri care ispitesc pe om spre plăceri trupeşti şi-l leagă de lucrurile şi de împrejurările care le pot satisface, autorii (sau autorul) îşi îndreaptă adeseori, după descrierea felului în care trebuie să se facă rugăciunea, atenţia la modelele prin care omul se poate feri, se poate curăţi de patimi şi poate dezvolta în sine virtuţile sau pornirile spre bine, care sfârşesc în nepătimire. Pe aceasta autorii o leagă strâns de iubire, de îndumnezeire, de vederea luminii dumnezeieşti” (ibidem, p. 13). Prezentarea este aşadar surprinsă în etapele clasice scrierilor isihaste (curăţire/despătimire, iluminare, desăvârşire), „Rugăciunea lui Iisus” fiind firul roşu care străbate întreaga nevoinţă duhovnicească.

Primul pas impus în accederea spre nevoitoarele şi ostenitoarele urcuşuri duhovniceşti trebuie să fie, după Sfântul Calist, „frica de Dumnezeu” (cf. Matei 25, 25). De aici „premerge” scopul devenirii fiecăruia în Duhul. De aceea, „trebuie ca mai întâi de orice să cercetăm spre ce plinătate a gândirii după Hristos privind, să punem apoi un început folositor ca temelie, ca apoi, cu timpul, împărtăşindu-ne de ajutorul cel de sus cu îmbelşugare, să tindem şi spre un acoperiş potrivit zidirii clădite de Duhul” (Sf. Calist, Cap. 3, în Filocalia VIII, p. 20). Sfintele porunci sunt în continuare amintite de Sfântul Calist ca întoarcere a noastră, „prin păzirea lor, la zestrea dată nouă de sus şi de la început din sfinţita cristelniţă, adică desăvârşita alcătuire şi naştere duhovnicească a noastră din nou, prin har; sau, dacă îţi place să numeşti acest dar astfel, la lepădarea vechiului Adam cu faptele şi poftele lui şi la îmbrăcarea Celui nou şi duhovnicesc (Col. 3, 9-10), care este Domnul Iisus Hristos” (Cap. IV, p. 21). Cu ochii aţintiţi spre scopul vieţii sale duhovniceşti („împreunarea cu Hristos”) şi reîntors la starea cea dintâi a harului baptismal, nevoitorul îndrăzneşte să urce pe muntele încercărilor. Aici, tot Sfântul Calist spune, îi trebuie însă ajutor: „Rugăciunea lui Iisus”. Ca să fie întărit, sfântul citează aici mai multe surse de căpătâi pentru a defini această tehnică duhovnicească: „Sfântul Ioan Scărarul scrie şi el: «Să se lipească pomenirea lui Iisus de suflarea ta şi atunci vei cunoaşte folosul liniştirii». Iar Sfântul Isihie zice: «De voieşti, aşadar, să acoperi cu ruşine gândurile şi să te linişteşti cu bucurie şi să păstrezi cu uşurinţă trezvia în inimă, Rugăciunea lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta şi vei vedea cum se împlineşte aceasta în puţine zile»” (Cap. XXII, p. 61).

Pe lângă predilecta sa căutare asceico-mitică, Sfântul Calist I al Constantinopolului a fost un mare apologet al Bisericii de Răsărit în lupta cu ereziile. El s-a împotrivit „latinilor, mahomedanilor, bogomililor şi mai ales adversarilor isihasmului”.

Pe lângă cele 100 de capete duhovniceşti, el este autorul: „Vieţii Sfântului Grigorie Sinaitul”, „Vieţii Sfântului Teodosie de Târnovo”, alcătuind, de asemenea, un „Cuvânt de laudă la Cuviosul Părintele nostru Ioan Postitorul”, precum şi 64 de omilii, „unele dintre ele antiretice-dogmatice” (Pr. C. Bajău, Patrologia, pp. 443-444). A trecut la cele veşnice în anul 1363, în Serbia, unde fusese trimis într-o misiune diplomatică de împăratul bizantin Ioan Paleologul.

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Ierarh Calist I al Constantinopolului