Un periplu al istoriei „între nebunie şi putere”

La odovania praznicului Înălţării Sfintei Cruci ne aducem aminte că pentru „cei ce pier”, cuvântul Crucii a fost dintotdeauna „nebunie”, în vreme ce pentru „noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18). În această „logică a paradoxurilor”, tot Sfântul Apostol Pavel spune în versetul următor că Dumnezeu pierde înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o nimiceşte.

Originea etimologică a cuvântului „cruce” vine din grecescul „stavros”, definit ca „instrument de crucificare”. Pornind de aici, lumea greco-romană a definit un întreg arsenal de tortură, prin care se contura cea mai cruntă pedeapsă pentru răufăcători: crucificare, ridicare pe cruce. Tot din grecescul stavros provin de asemenea câteva derivate nominale: stavrofor (în traducere purtător de cruce, cel care duce crucea în spate până la locul de execuţie), stavrion sau stavrikos - „cel care are loc pe cruce” sau cel care este ridicat/ţintuit pe cruce; precum şi verbale: stavroo - obiectiv „protejat de o palisadă” (zid înalt de lemn); stavrosis - crucificare, ca pedeapsă; stavrono - crucificare, ca martirizare. Există o corespondenţă foarte interesantă în limbile nordice, care traduce grecescul stavros prin „staurr”, care înseamnă „miză”. De aici şi legătura sa cu latinescul „instaurare” - „reînnoire, restaurare”, asociere cu profunde semnificaţii hristologice (vezi: Pierre Chantraine, Dictionnaire Etymologique de la Langue Greque. Histoire de mots, tome I, A-D, Editions Klincksieck, Paris, 1968, pp. 1044-1045).

Crucea în tradiţia lumii antice

Lumea antică a asimilat termenul de „cruce” în cel mai brutal mod cu putinţă, transformându-l în elementul de pedeapsă pentru cele mai de jos nelegiuiri. În felul acesta, crucea era formată dintr-un stâlp vertical, însoţit de o traversă ţintuită la vârf (în formă de T) sau la mijlocul stâlpului. Ca element de tortură, crucea avea ca reflex actul crucificării, pedeapsă care, după unele surse, fusese inventată de popoarele persane. „A fost mai târziu preluată de Alexandru cel Mare, adoptată de romani şi, în final, abolită de Sfântul Constantin cel Mare. Ar trebui specificat faptul că referirea la persoana condamnată care atârnă (este spânzurată) pe lemn din Deuteronom 21, 22-23 nu face referire la execuţie, ci este o expunere publică a blestemului lui Dumnezeu, care urmează după uciderea cu pietre” (Dicţionar de imagini şi simboluri biblice, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2014, p. 219).

Ca simbol, crucea străbate cultural aproape întregul mapamond, revendicându-şi origini aproape ancestrale. O întâlnim în diferite forme de reprezentare în Egiptul, China sau Grecia antică, cu sute de ani înainte de Hristos. În cele mai multe cazuri, semnificaţia este de factură cosmologică, dând naştere „unui limbaj universal şi de o neîntrecută bogăţie”. „Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul, fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestuia. Simbolistica numărului patru se leagă în mare măsură de cea a crucii, mai cu seamă prin aceea că ea ­desemnează un anumit ansamblu de relaţii în interiorul numărului patru şi al pătratului. Crucea este cel mai totalizant dintre simboluri” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Polirom, Bucureşti, 2009, p. 301).

Semn, simbol şi putere dumnezeiască

În tradiţia Bisericii primare, crucea a dobândit o întreită dimensiune: de semn, de simbol şi de putere. Primul atribut apropie crucea de dimensiunea ei mărturisitoare, apologetică. Însemnarea cu Sfânta Cruce aducea implicita recunoaştere tainică a creştinilor în lumea persecuţiilor romane. Calitatea sa de semn cuprinde totodată şi simbolistica împărtăşită a crucii, dat fiind faptul că nu se separă niciodată de Cel ce a fost răstignit pe ea. În acest sens, crucea devine simbolul jertfei, al recunoaşterii şi al mărturisirii Mântuitorului Hristos, Cel răstignit, mort şi înviat. Cel de-al treilea atribut al crucii şi totodată cel mai important este dat de puterea prin care ne este dăruită. Există în acest sens o cântare liturgică, foarte cunoscută, prezentă la Taina Sfântului Maslu: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta ai dat-o nouă. Că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei”. Mitropolitul Bartolomeu Anania punctează în acest sens că, prin puterea cu care Hristos o întăreşte, Sfânta Cruce poate fi asemănată cu o „tresă de general, recunoscută şi respectată de toţi cei care îi stau înainte”.

„Nebunie” pentru păgâni, „puterea lui Dumnezeu” pentru creştini

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni vin să lămurească, în logica paradoxului, legătura dintre vechi şi nou: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o»” (vv. 18-19). În logica societăţii greco-romane nu se putea accepta nici un fel de asociere a puterii văzute cu simbolul elementului de tortură pentru nelegiuţi. Crucificatul era sortit repudierii totale din viaţa civilă, devenind proscris pentru orice fel de asociere interpersonală. Era prin urmare „nebunie” să iei ca model, să mărturiseşti şi să te închini Celui răstignit pe Cruce. Pe de altă parte, pentru a lămuri şi mai mult clivajul dintre „nebunie” şi „puterea lui Dumnezeu”, dintre „cei ce pier” şi „cei ce se mântuiesc”, Sfântul Apostol Pavel le aminteşte corintenilor despre cuvintele prorocului Isaia (29, 14). El arată în felul acesta că „înţelepciunea celor ce trăiesc pe baza tradiţiei umane (inclusiv tradiţia iudaică, Is. 29, 13-14), în locul revelaţiei lui Dumnezeu (Is. 29, 9-12), vor pieri” (Craig S. Keener, Comentariu cultural-istoric al Noului Testament, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2020, p. 560).

În Comentariul său la Diatesaron, Sfântul Efrem Sirul ne arată prin argumentare naturală locul pe care îl are Sfânta Cruce în viaţa noastră şi cinstirea pe care suntem datori să i-o oferim: „Roadele pământului se pârguiesc pe lemn şi comorile mărilor sunt purtate tot pe acesta (corăbiile de lemn); asemenea este şi legătura dintre trup şi suflet (s.c. are nevoie de lemn, de Cruce). Acesta este Lemnul pregătit de către cei mai răi dintre necredincioşi; s-a făcut asemenea unui om sărman în liniştea sa, devenind mijloc al creşterii până la cel mai înalt grad de omenitate prin intermediul luminării sale” (Comentariu la Diatesaron XXI, 9, în Sebastian Brock, Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, p. 179).