Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar „Unirea națiunea a făcut-o”

„Unirea națiunea a făcut-o”

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Documentar
Un articol de: Acad. Ioan Aurel Pop - 24 Ian, 2021

În acest an, nu putem marca așa cum se cuvine ziua de 24 ianuarie (fapt care s-a întâmplat pentru prima oară în anii 1950, după etapa proletcultistă, când sărbătoarea Unirii era interzisă). De data aceasta, cauza restricțiilor nu este ideologia de stânga sau chiar de extremă stângă, ca atunci, ci cataclismul produs asupra planetei de pandemie. Acum amenințarea plutește în aer. Atunci, în „obsedantul deceniu”, cei care cântau și jucau Hora ­Unirii la 24 ianuarie erau nu amenințați de vreo boală, ci arestați și închiși de autorități.

 Îmi este foarte greu să pun toate limitările de-acum numai pe seama pandemiei, mai ales că nici în anii trecuți entuziasmul față de marea noastră sărbătoare nu mai era debordant. Se strângeau la Iași, la Focșani și în alte câteva mari orașe o seamă de autorități, mai ales politicieni dornici să fie văzuți, ca și mai mulți români - unii amatori de o mâncare caldă ori de un vin fiert - și țineau sau ascultau câteva cuvântări. Se mai intona și dansa și Hora Unirii pe ici, pe colo, dar dacă ai fi întrebat cine a compus versurile, ar fi fost greu să găsești unul din 10 participanți care să pomenească numele lui Vasile Alecsandri. Această atitudine formală, lipsită adesea de conținut, are explicațiile sale. Întâi de toate, nu se mai învață la școală serios despre unitatea națională, despre geneza României, despre identitatea noastră, despre eroi și personalități și nici măcar despre utilitatea și necesitatea acestei țări pentru destinul românilor. Mulți români se află peste hotare și pretind că trăiesc bine fără România. Alții afirmă pe față că „s-au săturat de România”, iar alții ne învață că nu mai este de bon ton să iubim România, să fim patrioți. Pe de altă parte, globalizarea prost înțeleasă câștigă tot mai mult teren în întreaga lume și în medii tot mai diverse. Operele trecutului, de la statuile lui Cristofor Columb, Miguel de Cervantes și piesele lui William Shakespeare și până la faimosul roman al lui Margaret Mitchell sau la filmul „Pe aripile vântului” sunt interzise, limitate sau modificate ad-hoc. Se dărâmă tot mai multe statui și se ponegresc oameni, mai ales oameni care au viețuit în trecut, trăind acum doar spiritual, dar și oameni bătrâni de azi, seniori care au edificat lumi, au crescut copii, au săpat fântâni, au ridicat case și au sădit pomi. Toți și toate sunt trecuți la categoria „inutilități”, ignorați sau chiar blasfemiați.

Deconstructivismul, o atitudine care distruge sărbătoarea

Nici generația românească a Unirii de la 1859 nu a scăpat de blamul și de disprețul unor bravi „progresiști”. Zicerile lor abordează o paletă largă de „observații” neistorice: Unirea ar fi fost făcută de intelectuali exaltați și rupți de popor, care era ignorant și incult; românii nu ar fi avut vreun rol în actul de la 1859, făcut de străini (de marile puteri, de organizații oculte frecventate și de români); moldovenii ar fi fost nedreptățiți și nemulțumiți de predominarea, în cadrul noului stat, a Bucureștiului și a Munteniei; România de-atunci ar fi trebuit să fie federală sau să fi lăsat o largă autonomie provinciilor istorice; Cuza ar fi devenit la un moment dat un adevărat dictator, capabil să ducă țara spre pieire. Toate acestea, chiar dacă pornesc (în parte) de la un infim sâmbure de adevăr, alterează mult lucrurile, le scot din context, după moda păcătoasă a deconstructivismului, transformând istoria într-un exercițiu eseistic și literar, de genul „cum ar fi fost dacă n-ar fi fost”.

Cine a făcut Unirea de la 1859?

Istoricii, însă, au menirea să stabilească și să susțină adevărul omenește accesibil, nu să-l obtureze sub varii pretexte. Unirea de la 1859 s-a făcut fiindcă, în condițiile date din Europa, cele două state românești nu mai aveau viitor dacă rămâneau separate. Agregarea statală pe criterii etnice și naționale nu au inventat-o românii, ci popoarele din Europa Occidentală. Unirea Moldovei și Țării Românești vine ca o urmare firească a unității etnice a românilor. Dacă nu ar fi fost așa - ca să intrăm în jocul istoriei contrafactuale - atunci s-ar fi putut uni Țara Românească și Serbia sau cu Bulgaria, de exemplu. Intelectualii noștri, spre cinstea lor, au potențat unitatea românească (dar nu au creat-o ei) și au întărit conștiința națională. Anumite puteri străine interesate (mai ales Franța, Piemontul, Prusia) au agreat unirea, dar nu au făcut-o ele. La fel s-a întâmplat și cu masonii: au putut influența, dar nu crea. Dacă nu erau românii români și dornici de unire, dacă nu ajungeau ei la concluzia - de la Mihail Kogălniceanu până la Moș Ion Roată - că unirea face puterea, orice sforțare din afară rămânea de prisos. Evident, au fost anumite frustrări în Moldova, între moldovenii de viță, între ieșenii care pierdeau pentru orașul lor drag vechiul atribut de capitală, dar mulțumiții erau mult mai mulți decât frustrații. Echilibrul a fost aproape perfect: domnul ales a fost moldovean, în schimb capitala a fost fixată în Muntenia; cel mai valoros prim-ministru a fost moldovean, în schimb mulți miniștri capabili au fost de la sud de Carpați; prima universitate modernă românească a fost inaugurată la Iași și abia a doua la București; prima mișcare de europenizare și modernizare, prin Societatea „Junimea”, s-a creat la Iași. Au pierdut anumiți demnitari moldoveni niște funcții și avantaje, dar a câștigat o țară mai mare și mai puternică. A fi făcut atunci o Românie federală sau bazată pe larga autonomie (a celor două provincii istorice) era o utopie. Mai mult, ar fi fost un act de iresponsabilitate. Separarea istorică a celor două Țări Românești a fost cauza multor nenorociri ale românilor. Secolul al XIX-lea sau „secolul națiunilor” pleda peste tot pentru unitate deplină, pentru eliminarea fisurilor dezbinării. Da, multe dintre marile puteri ar fi vrut federalizarea României pentru că mizau pe slăbiciunea ei, pe forța lor de dominare, mult mai ușor de exercitat în lipsa unității. Convenția de la Paris (1858) a preconizat o federație („Principatele Unite...”), pe care elita românească responsabilă de atunci a respins-o, pe temeiul hotărârilor adunărilor ad-hoc (1857). Iar a susține că autonomia sau separarea parțială ar fi fost necesară din cauza marilor deosebiri dintre munteni și olteni, pe de o parte, și moldoveni, pe de alta, nu este altceva decât o lozincă post-factum, fără legătură cu epoca și cu realitatea. Crede cineva că lombarzii erau exact la fel cu italienii din Campagna sau florentinii identici cu genovezii? Și, totuși, s-a făcut Italia unită. Locuitorii din Bretagne erau chiar de altă origine decât restul francezilor, cei din Normandia, în raport cu cei din Savoia, erau mult mai diferiți decât moldovenii față de munteni și, cu toate acestea, s-a făcut Franța unită și centralizată. Orice țară unitară modernă, cu suprafață ceva mai mare, s-a înfăptuit din unirea unor ramuri etnice distincte, a unor provincii diferite și, adesea, rivale și inamice de-a lungul istoriei. Iar Alexandru Ioan Cuza a fost domnul nostru provi­dențial, pe care nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune și mari, cum a remarcat în epocă Mihail Kogălniceanu. Un dictator nu pleacă din țară spunând, ca domnul Unirii: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine”. Domnia autoritară, de după 2 mai 1864, nu are nimic de-a face cu dictatura. Iar secularizarea averilor mănăstirești - criticată mai mult de străini decât de români -, deși a lovit în interesele Bisericii, a fost înțeleasă, acceptată și justificată de către cei mai luminați ierarhi ai noștri. Nu întâmplător Patriarhia Română și Academia Română organizează an de an la 24 ianuarie - la îndemnul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel - sărbătorirea Unirii din 1859 și cinstirea personalității principelui Alexandru Ioan Cuza chiar pe Dealul Mitropoliei, la doi pași de vechea Catedrală Mitropolitană (acum Patriarhală), acolo unde s-a decis marele act.

Să nu uităm pilda arhitecților de țară de atunci

Istoria și, în cadrul ei, Unirea Țărilor Române, prin care s-a format România, nu sunt jocuri ale imaginației, în care să vină fiecare cu o părere, cu o găselniță, cu o propunere de înnoire, ca să nu se plictisească cititorii. Unirea noastră a fost actul politic fundamental prin care românii s-au ridicat la maturitatea necesară sintezei proprii, dar prin care s-au aliniat și la cerințele comandamentelor europene. Toate popoarele europene și-au constituit state naționale (sub forme centralizate, federale etc.) ori și-au consolidat statele existente, cu precădere în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX (mai intens între 1848 și 1918). La finele Primului Război Mondial, au căzut patru imperii europene și parțial europene (austro-ungar, german, otoman și rusesc/ țarist). Toate acestea nu le-au determinat și nu le-au putut provoca românii! A fost mersul istoriei de așa natură. Popoarele sud-est europene, care au trăit secole la rând sub dominații sau suzeranități străine, nu s-au putut elibera doar pe jumătate, ci au urmărit să înfăptuiască edificii statale trainice, centralizate, solide. La 1859 și după această dată, românii au respectat deciziile marilor puteri (luate la Congresul de Pace de la Paris din 1856 și la Conferința de la Paris din 1858), dar și-au luat și soarta în propriile mâini, prin efortul cumpătat al unei elite politice remarcabile: dubla alegere a lui Cuza, recunoașterea dublei alegeri, desăvârșirea unirii și unificarea în timp-record a insti­tuțiilor celor două țări, marile reforme din anii 1863-1865, aducerea prințului străin (după voia adunărilor ad-hoc), proclamarea și recunoașterea inde­pendenței. Toate acestea nu au fost deloc „daruri” ale marilor puteri, nici ale altor străini, nici ale hazardului.

La 24 ianuarie 1859, românii au pus marile puteri care chiverniseau Europa în fața faptului împlinit. Politica „faptului împlinit” este, de fapt, politica binelui și a interesului național, pe care marii oameni de stat de atunci au știut s-o împlinească. Ei nu au fost zei, nu au fost perfecți, s-au invidiat, s-au atacat în dueluri verbale și scrise, în pamflete sau în epigrame, dar au știut când și cum să construiască, nu numai case, palate, drumuri și căi ferate, porturi și silozuri, ci și Țara Românească. Fie și numai pentru această vocație a lor, transformată din idee în faptă, se cuvine să lăsăm deoparte ranchiuna, ironia și teribilismul demolator, să luăm pilda lor și să construim. În aceste momente de sărbătoare, la 162 de ani de la dubla alegere a „domnului Unirii”, avem datoria să medităm la faptele acestor arhitecți de țară și să celebrăm amintirea lor, cu privirea îndreptată spre viitorul României. Suntem datori să le reamintim mereu românilor ceea ce afirmase în anul 1862 Mihail Kogălniceanu, în deplină cunoștință de cauză, ca protagonist al marelui act de la 24 ianuarie 1859: „Unirea națiunea a făcut-o”. 

Citeşte mai multe despre:   Unirea Principatelor