Crescut sub umbra Bisericii sale, românul - fie el muntean, moldovean sau ardelean - a trecut prin vitregiile timpului cu nădejdea unei vremi în care va trăi în comuniune cu fraţii săi de dincolo de Milcov sau Carpaţi. Un râu şi un munte, două elemente sădite de Dumnezeu nu spre a fi graniţe, ci spre a uni pe cei de acelaşi neam.
Biserica neamului consemnează numeroase evenimente în care conştiinţa religioasă a vegheat la temeluirea conştiinţei naţionale. Istoricul A. D. Xenopol arată cum călugărul Maxim, viitor mitropolit al Moldovei, a împăcat pe Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, cu Radu-Vodă al IV-lea al Ţării Româneşti. Un muşatin şi un urmaş al Basarabilor lăsau, în negura istoriei, vremurile când părinţii lor luptau împotriva duşmanului comun şi chemau răzeşii şi moşnenii la un război fratricid. Călugărul Maxim, sfetnic al domnitorului moldovean, a împiedicat lupta de la Râmnicu Sărat printr-un argument incontestabil: „Sunteţi creştini şi de acelaşi neam!“.
Mai târziu, diaconul Coresi, meşterul tipograf de la Târgovişte, „scria cu tiparul“, pe meleaguri braşovene, pentru toţi românii. Mitropolitul cărturar Varlaam lăsa, ca testament preţios, opera sa de învăţătură, „dar al limbii româneşti“. Primele slove româneşti apar prin grija Bisericii, iar traducerile cărţilor de cult aveau un singur ţel: o credinţă şi o limbă pentru un neam.
Paşii istoriei ne poartă către jumătatea secolului al XIX-lea. Vremea vrednicilor voievozi români e demult apusă, unirea lui Mihai Viteazul a fost efemeră, căci Transilvania are acum alt stăpân, iar Moldova şi Ţara Românească abia îşi revin după jaful domniilor fanariote. În frământările care au precedat anul 1848, ideea unirii prindea din ce în ce mai mult contur. Revoluţionarii paşoptişti vedeau posibilă realizarea unei „Dacii“, în hotarele căreia să fie cuprinşi toţi românii.
Clerul ortodox român, cu rare excepţii, s-a ridicat la exigenţele acelor vremuri, a simţit nevoile poporului şi i-a fost alături. Două dorinţe se citeau pe buzele românilor: unirea şi îmbunătăţirea vieţii de cumplită asuprire în care ajunseseră să trăiască.
„Între moarte şi lumină, o, Moldavio, alege!“
Arhimandritul Neofit Scriban publică la Iaşi o broşură cu titlul: „Unirea şi neunirea Principatelor Române“ - o pledoarie pentru unire adresată patriotului român, fiu al creştinătăţii. Manifestul său se încheie cu un memorabil îndemn: „Între moarte şi unire, o, Moldavio, alege!“. Acesta nu a fost un demers izolat. Activitatea unionistă a arhimandritului Neofit Scriban punea în mişcare toată simţirea românească a Moldovei.
Contextul politic era unul cât se poate de frământat. Două tabere: unionişti şi antiunionişti, din care ultima, încă la guvernare. O luptă pentru putere cu implicaţii internaţionale care au făcut să curgă „multă cerneală diplomatică“, după cum mărturisea Nicolae Iorga.
O altă figură luminoasă din Moldova este episcopul Melchisedec Ştefănescu, în perioada anilor 1850 - arhimandrit şi director al Seminarului din Huşi. Predicile sale atât de bine argumentate făceau din sentimentul unirii un ideal pentru toţi: ţărani, nobili şi clerici. Luând ca martori pe eroii strămoşi ai neamului, în frunte cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, care, cu sute de ani înainte au cunoscut că mântuirea patriei noastre este în unirea căutată cu mari jertfe, arhimandritul Melchisedec pregătea atmosfera în favoarea unirii prin cuvântări înflăcărate şi temeinic argumentate.
Unde este turma, va fi şi păstorul!
Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a avut de înfruntat o serie de represiuni şi şicane din partea guvernului antiunionist. Protestele sale energice faţă de ministrul cultelor, dar şi faţă de reprezentanţii puterilor europene sunt acte cu care istoria încununează viaţa unui ierarh patriot. Deviza sa, mărturisită în Divanul ad-hoc din Moldova, este un model de înţelepciune şi simţire naţională: „Unde este turma, va fi şi păstorul!“.
Guvernul antiunionist a simţit pericolul pe care îl reprezenta Biserica neamului, solidară cu voinţa poporului, trecând, ca urmare, la o ofensivă împotriva clericilor. Aceasta nu s-a materializat doar prin represiune, ci şi prin încercări de mituire, corupţie sau şantaj. Demne de pomenit sunt numele arhimandritului Neofit Arbore şi al iconomului Vasile Arbore, care au refuzat, din partea caimacamului Moldovei, oferta de atragere în tabăra antiunionistă. Câte 200 de galbeni, două decrete de boierie pentru rudele lor şi posturi de egumenie pentru amândoi atârnau într-un taler al balanţei. În celălalt, sărăcia votului monahal şi iubirea sărmanei patrii. Între oferta vremelnică a guvernului şi demnitatea cinstită, au ales să fie „miniştri ai lui Hristos“, credincioşi ţării şi chiriarhului.
Simplele biserici de enorie adunau credincioşii la rugăciune, începând şi încheind cu ectenia „Şi pentru Unirea tuturor, Domnului să ne rugăm!“. Răspunsul „Doamne, miluieşte!“ răsuna din piepturi de copii, tineri şi bătrâni, acompaniaţi de toacă şi clopote, întocmai ca în ziua Învierii.
Într-o astfel de atmosferă entuziastă din partea clerului şi a poporului, deopotrivă, s-au petrecut alegerile de domnitor în Moldova, la 5 ianuarie 1859. Primul pas spre unire era făcut: colonelul Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor - „domn nou la legi noi“, după cum spunea Mihail Kogălniceanu.
Al doilea pas, decisiv, avea să fie făcut în Ţara Românească. Peste 30.000 de oameni s-au adunat, în preajma zilei de 24 ianuarie 1859, la Bucureşti, în faţa palatului Adunării elective, silind pe marii proprietari să voteze pe Alexandru Ioan Cuza, domnul proaspăt ales al Moldovei. Într-o şedinţă secretă premergătoare Divanului, deputatul Vasile Boerescu preia dorinţa poporului care îl mandatase să îi reprezinte interesele şi propune alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pentru Ţara Românească. Poate nu atât de convinşi de idealurile unirii, dar fericiţi să scape cu viaţă de furia poporului, marii proprietari conservatori hotărăsc ca şi Ţara Românească să aibă acelaşi domnitor ca Moldova. Boierii constrânşi de ţărani devin instrumentul de izbăvire a neamului - dovadă că orânduirea lumească este efemeră şi vulnerabilă în faţa idealurilor celor mulţi, slabi, dar drepţi!
Clerul muntean a fost, asemenea fraţilor moldavi, alături de popor. O circulară emisă de episcopul de Râmnic în 15 aprilie 1857 cerea protopopilor să comunice tuturor preoţilor şi egumenilor de mănăstiri recomandarea de a face Te Deum-uri şi privegheri în biserici, înălţând Părintelui ceresc rugăciuni pentru unirea românilor.
„Lăsaţi, domnilor, să citească viitorimea, cu mândrie şi fericire, numele dumneavoastră în istoria neamului!“
Alegerile pentru Divanul ad-hoc din ziua de 29 septembrie 1857 s-au încheiat printr-un cuvânt al mitropolitului Nifon al II-lea al Ungrovlahiei către membrii participanţi, discurs cu caracter de testament peste veacuri: „Lăsaţi, domnilor, să citească viitorimea, cu mândrie şi fericire, numele dumneavoastră în istoria neamului; lăsaţi frumoase şi neşterse suveniruri în analele patriei!“.
În ziua de 22 ianuarie 1859, protopopul Nicolae Constantinescu din Piteşti a rostit, la catedrala din localitate, o emoţionantă rugăciune, în care invoca puterea Dumnezeului românilor să izbăvească acest popor atât de vitregit de istorie.
Când, în sfârşit, a sosit ziua cea mare, de 24 ianuarie 1859, membrii Divanului hotărâseră deja, în secret, să voteze tot pe Alexandru Ioan Cuza domnitor. Entuziasmul a fost de nedescris. Mitropolitul Nifon, preşedintele Adunării elective de la Bucureşti, - spune cronica vremii - „îşi înălţă mâinile înaintea icoanei Sfintei Treimi şi, cu ochii plini de lacrimi, înălţă o rugăciune de mulţumire“.
La redeschiderea şedinţei publice, procedându-se la vot, prin scrutin secret, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor, în unanimitate.
O însemnată victorie a poporului român în lupta pentru formarea unui stat naţional unitar, cu un important aport al Bisericii neamului, prin clerici de marcă! Muşatinii şi urmaşii Basarabilor priveau, din scaunele împărăţiei veşnice, cum strădania lor de sute de ani căpăta contur: Unirea Principatelor care, de fapt, n-au fost de veci despărţite!
