Unirea și domnul Unirii

Nu ne gândim prea des, noi, românii, cât de mult rău ne-a adus dezbinarea și cât de bine ne-a mers când am fost uniți. Constatăm doar și lăsăm de cele mai multe ori această constatare suspendată, perseverând în risipirile noastre. Unirea cea începătoare și dătătoare de far, pe care o sărbătorim în fiecare an la 24 ianuarie, ne-a adus câteva fapte memorabile: un domn vrednic, un prim-ministru cărturar, înțelept și democrat, apoi guverne formate, în mare parte, din oameni competenți și dăruiți țării. Cu oameni ca aceștia s-a obținut repede recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, fiindcă românii încălcaseră intenționat prevederile Convenției de la Paris (din 1858), care ne trasa după voia Marilor Puteri să avem doi domni, două guverne, două parlamente, două capitale. Mai era, prin urmare, o sarcină greu de înfăptuit: desăvârșirea unirii, pe care Europa civilizată, generoasă și puternică, nu ne-o aprobase.

Cuza și diplomația lui - formată din mari intelectuali de la 1848 - au ridicat politicos vocea și capul, nu s-au mai ploconit nici în fața sultanului și nici a celorlalte imperii pline de cerbicie, Imperiul Habsburgic, Imperiul Britanic, Imperiul Țarist. Este drept că am avut și prieteni sau măcar simpatizanți interesați între unele dintre puterile Europei. Astfel, cu forțe interne și cu sprijin extern, au fost unificate repede justiția, armata, sistemul monetar, administrația, împărțirea teritorială; s-au stabilit o singură capitală, un singur guvern, un singur parlament. La finele anului 1862, toate acestea erau, în linii mari, făcute. A urmat etapa marilor reforme democratice și naționale: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară (făcută prin legea rurală), reforma învățământului (prin Legea instrucțiunii publice), Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (în fapt, un act cu valoare constituțională), Legea electorală.

În 1863, Adunarea Țării a votat, cu majoritate covârșitoare, secularizarea averilor mănăstirești (cu 93 de voturi contra 3). Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național, ale cărui averi se scurgeau până atunci mai mult în afara țării. Firește, s-a creat și un mare prejudiciu la adresa Bisericii Ortodoxe, care nu mai avea posibilități să-și întrețină slujitorii (preoți, călugări, personal auxiliar) și nici să se dezvolte în conformitate cu necesitățile societății. Ca urmare, statul s-a angajat să participe cu o cotă-parte la susținerea activi­tății preoților. Credința și Biserica fuseseră pentru români îndreptar, alinare și stimul pentru unitate și solidaritate.

Secularizarea, un act parțial nedrept, dar care a ajutat la împroprietărirea românilor

Prin Legea rurală din 1864, aproape o jumătate de milion de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol sau cu locuri de casă și de grădină, în suprafață totală de circa 1,5 milioane de hectare. Țăranii îm­proprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrară din 1864 a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat ser­vituțile vechi față de stăpâni și a reprezentat unul dintre cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX-lea. În timpul domniei lui Cuza au fost concepute Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, dar mai ales s-au introdus obligativitatea și gratuitatea învăță­mân­tului primar de patru clase; educația cuprindea învățământul primar, secundar și superior. Tot atunci au fost înființate primele universități moderne din țară, prima la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și următoarea la București (1864).

Alte legi și reforme aveau să întregească tabloul: Legea conta­bilității, Legea consiliilor județene, crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Na­țională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman, și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

Reformele care modernizează țara

În 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat unei companii engleze dreptul de construire a liniei ferate București-Filaret-Giurgiu, terminată în 1869, a inaugurat Spitalul „Noul Pantelimon” sau „Colentina” (început în 1858), a pus bazele serviciului poștal modern (unind poșta și telegraful), a adoptat Calendarul Gregorian în serviciile poștale, a introdus uniformele în cadrul Poștei Române. În același an se trece la serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate, precum și la organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune. În 1865, au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția Poșta Română. Este vorba de emisiunea formată din trei mărci poștale nedantelate ce reprezentau profilul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu efigia în oval și cu fața înspre dreapta. Domnul a creat și primul serviciu de informații românesc.

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revo­lu­ționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară în care Cuza să nu fi adus îm­bu­nă­tă­țiri și înnoiri organizatorice, pe baza noilor cerințe ale epocii moderne. De fapt - și aceasta a fost o latură a marii lui calități de democrat și de european -, domnul ales în 1859 a pus în practică o mare parte din programul Revo­lu­­ției Române de la 1848-1849, contribuind din plin la înscrierea țării pe traiectorie modernă și occi­den­tală. A prefigurat Marea Unire, îngrijindu-se de soarta români­lor din Transilvania, acordând burse pentru aceștia, sprijinind miș­­­carea lor de emancipare națională.

Natural, în acei ani puțini - șapte la număr, cam câți a avut de domnie și Mihai Viteazul, celălalt unificator -, domnul Cuza a făcut și greșeli. S-a pripit adesea, a luat decizii nepotrivite, s-a despărțit prea ușor de Mihail ­Kogălniceanu, primul său ministru de forță; s-a încrezut prea mult în anumiți consilieri, a avut prea multe aventuri galante, a manifestat tentația unei conduceri autoritare, fapt pentru care a dat chiar o lovitură de stat, dizolvând parlamentul etc.

Politica binelui, a interesului național

Cârcotașii, prezentându-le ten­dențios doar pe acestea, ar putea jubila și chiar amăgi mulți necunoscători. Dar - vorba lui Kogălniceanu - „nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui mari. Ele sunt nepieritoare… Veșnica lui amintire nu se va stinge din inimile noastre și ale fiilor noștri și cât va avea țara aceasta istorie...”. Sub Alexandru Ioan Cuza a fost pentru prima dată cum am vrut și noi, nu numai cum au vrut alții.

La 24 ianuarie 1859, românii au pus marile puteri care chiverniseau Europa în fața faptului împlinit. Politica „faptului împlinit” este, de fapt, politica binelui și a interesului național, pe care marii oameni de stat de atunci au știut s-o împlinească. Și, prin Cuza și colaboratorii lui, au dus această politică națională mai departe. Ei nu au fost zei, nu au fost perfecți, s-au invidiat, s-au atacat în dueluri verbale și scrise, în pamflete sau în epigrame, dar au știut când și cum să construiască, nu numai case, palate, drumuri și căi ferate, porturi și silozuri, ci și țara, adică România. Fie și numai pentru această vocație a lor, transformată din idee în faptă, se cuvine să lăsăm deoparte ranchiuna, ironia și teribilismul demolator, să luăm pilda lor și să construim. În aceste momente de sărbătoare, la 164 de ani de la dubla alegere a „domnului Unirii”, avem datoria să medităm la faptele acestor arhitecți de țară și să celebrăm amintirea lor, cu privirea îndreptată spre viitorul României.