Valenţele numelor în Biblie: Numele lui Iisus, înainte şi după Întrupare

Spre deosebire de omul modern care, nu de puţine ori, pune copilului un nume aleatoriu ce nu are chiar nici o legătură cu familia, religia ori viitoarea profesie, ci pur şi simplu doar pentru că îi pare că aşa sună mai bine, ori pentru a-i aminti părintelui de vreo personalitate a vieţii publice, artistice, culturale etc., în antichitatea evreiască, numele era purtător de sens. S-ar părea că există o reală legătură între sensul numelui şi al creaturilor, cel puţin aşa ar fi destinaţia iniţială, deoarece se spune că punerea numelor constituie o încununare a creaţiei (Geneză 1, 3-10; Isaia 40, 26).

Numirea astrelor, a pământului, a apelor şi a divizării timpului aparţine exclusiv lui Dumnezeu ca unele care îi sunt supuse direct şi necondiţionat, iar numirea animalelor intră în sarcina primului om, întrucât acesta avea să le fie ca şi stăpân (Gen. 2, 19-20). Desigur că nu avem de unde şti ce fel de nume le-a dat primul om tuturor vieţuitoarelor pământului, dar pentru că pe femeia sa o numeşte „Eva“, motivându-şi opţiunea pentru un astfel de nume şi conştientizând că va deveni mamă a tuturor celor vii (se subînţelege doar oameni), înseamnă că a dat nume potrivite tuturor.

Numele este legat direct de realitatea pe care vrea să o exprime

Cuvântul biblic (şem) â nume apare de peste 800 de ori în cărţile Primului Testament şi de circa 180 de ori în Noul Testament. Din perspectiva biblică, numele este legat direct de realitatea pe care vrea să o exprime. Astfel, el poate exprima originea „Adam“ sau alcătuirea „adamah“ - pământean sau din pământ (Gen.2, 7), comportamentul cuiva (I Samuel 25, 25), deşi în cazul lui Nabal (care înseamnă nebun), „cum îi este numele, aşa este şi el“, ar fi greu de acceptat ideea că cineva ar fi vrut să-i pună copilului său un astfel de nume sau că ar fi putut intui că la maturitate ar deveni un nebun, misiunea (Jud. 6, 12), destinul (Exod 2, 10), ori chiar speranţele părinţilor copilului. Dacă totuşi pentru unele nume, precum cel de Nabal (nebun), Abel (trecere, plângere, tânguire), Acan (înşelătorul, tulburătorul sau aducătorul de nenorociri), Acub (fals, gârbovit), Achitofel (fratele nebuniei sau fratele ruinei), Hatil (flecar, slăbănog, neputincios), Işboşet (omul ruşinii), nu s-ar putea spune că ar exprima nişte calităţi deosebite ale purtătorilor pe care părinţii să le fi putut intui, dar şi aşa este greu de crezut că le-ar fi făcut publice. Unele nume sunt într-adevăr indiciul unor calităţi ale purtătorilor sau al unor misiuni speciale ori împrejurări legate de naşterea lor (exemplu: Iacob „cel ce ţine de călcâi“ sau „înşelător“, ademenitor; Gen. 25, 26).

Ţinând seama de faptul că unele nume exprimă îndemânarea deosebită spre anumite îndeletniciri ori hărnicie, cum ar fi, spre exemplu, numele feminin „Debora“ - albină; Tamara - roditoare asemenea palmierului, n-ar fi cu totul exclus ca istoria să fi înregistrat doar al doilea nume, renumele sau porecla cuiva. Se ştie că în Antichitate se obişnuia să i se dea copilului câte două nume; unul putea rămâne un secret de familie, iar celălalt era public. Spre exemplu, numele cunoscut al lui Iacob era în uz printre ai săi, pe când celălalt nume de „Israel“ nu-l ştia nimeni deoarece l-a primit în urma unei experienţe speciale cu divinul (Gen. 32, 28). Deşi unele nume erau sugestive pentru circumstanţele naşterii sau de viitorul întrevăzut ori sperat de către părinţi. Spre exemplu, nora arhiereului Eli, soţia lui Fineas, când a aflat vestea tristă a capturării chivotului sfânt, a născut prematur şi a pus copilului numele „Icabod“ adică „s-a dus slava lui Israel“ (I Samuel 4, 21). De asemenea, Rahela care a murit la naşterea ultimului copil i-a pus acestuia numele „Ben-Oni“, adică „fiul durerii mele“. Evident că unele nume puteau fi schimbtate pe parcurs, mai cu seamă atunci când viaţa celui în cauză căpăta un nou destin. Astfel, după moartea Rahelei, Iacob îi va da copilului un alt nume, „Beniamin“, care înseamnă „fiul dreptei mele“, ca să nu mai vorbim că patriarhul însuşi va căpăta un nume nou „Israel“, iar fratele său, Isav-cel păros, se va numi „Edom“ adică „cel roşu“, întrucât se zice că era mare amator de vânat şi de plăceri carnale. Unele nume păreau a avea valenţe profetice.

Onomasticonul biblic are vădite rezonanţe religioase

Alteori, prin punerea numelui, părinţii îşi aminteau de o mare binefacere a lui Dumnezeu şi, ca urmare, puneau copilului nume care să fie expresia unei gratitudini faţă de Dumnezeu, nutrind totodată şi pentru copil aceleaşi speranţe ale proniei divine. Nu de puţine ori numele copilului putea fi legat de anumite momente salvatoare din trecutul istoric al lui Israel sau putea fi chiar expresia unei speranţe într-o viitoare izbăvire.

Un foarte mare procent din onomasticonul biblic are vădite rezonanţe religioase, iar referirea parţială la numele lui Dumnezeu este destul de frecventă. O mulţime de nume sunt compuse alcătuind scurte propoziţii. Spre exemplu: Natanael - „Dumnezeu a dat“; Elimelek - „Dumnezeu este regele meu“; Ionatan - „Domnul a dat“; Ezechiel - „Dumnezeu este puternic“; Adoniah - „Domnul este Stăpân“. Alteori, dintr-un singur nume se putea constitui o frază, cum ar fi: „Şear-Yaşub“ - „Un rest se va întoarce“, sau „Maher-Şalal-Has-Baz“, adică „ei (asirienii) se grăbesc să jefuiască, ei aleargă după pradă“ (era un avertisment pentru Siria şi Samaria).

În aproape toată istoria biblică, numelor li se acorda o importanţă cu totul specială şi apărea o strânsă relaţie între persoana şi numele pe care-l purta, şi de aceea atunci când intervenea o schimbare în caracterul ori soarta cuiva i se dădea un nou nume care putea să marcheze încetarea unei etape a vieţii şi inaugurarea alteia cu totul noi.

Numele divin mai era legat şi de formulele de binecuvântare sau, altfel zis, binecuvântarea nu putea veni decât în şi cu numele lui Dumnezeu. Prin rostirea binecuvântării, practic preotul punea poporul sub protecţia directă a numelui divin (Num. 6, 27).

Necesitatea cunoaşterii numelui era esenţială atât pentru închinarea particulară, cât şi pentru cea publică. Dacă raportat la om, a-i cunoaşte numele s-ar zice că s-ar putea desluşi caracterul sau natura aceluia, când Dumnezeu se revelează pe Sine omului ca Persoană se impunea ca să-i descopere acestuia şi Numele pentru ca omul să-L poată invoca după aceea pe nume. Din Biblie rezultă că Dumnezeu îşi declină identitatea şi îşi face cunoscut numele sau cheamă pe cineva pe nume în vederea încredinţării unei misiuni. Din momentul descoperirii numelui, Dumnezeu vrea de fapt să-i descopere omului că doreşte să continue relaţia odată iniţiată. De aceea, cunoaşterea numelui divinităţii de adorat este esenţială pentru toate religiile, iar fără cunoaşterea numelui, nimeni nu ar putea invoca divinitatea, şi nici să-i atragă în vreun fel atenţia ori să-i adreseze vreo cerere. Or, cultul divin biblic, în toate etapele istoriei biblice, a fost centrat tocmai pe invocarea numelui divin.

Semnificaţia numelui Mântuitorului

În acord total cu tradiţia iudaică, Domnul şi Mântuitorul nostru a primit şi El un nume care să-i reveleze dacă nu neapărat Persoana, cel puţin să-i identifice misiunea, lucrarea mântuitoare pentru care a venit în lume. Spre deosebire de alte personalităţi iudaice, se cuvine sublinierea că în cazul Domnului ne putem referi la nume care i s-au dat de către profeţii sau aghiografii biblici înaintea întrupării şi nume pe care şi le-a dat El Însuşi în perfect acord cu cele revelate ori la nume pe care i le-au dat sfinţii evanghelişti. De fapt, numele Mântuitorului, dacă avem în vedere misiunea pe care o va derula, se întâlnesc aproape în toate cărţile Sfintei Scripturi, iar acestea arată lucrarea, iar nu fiinţa lui Hristos. Sfintele Evanghelii îl numesc pe Mântuitorul nostru „Iisus Hristos“, după cum este mărturisit şi în Simbolul de Credinţă când zice: „Cred şi într-Unul Domn Iisus Hristos“. Cuvântul „Iisus“ vine din ebraicul: iaşa şi substantivul „ieşuah“ - salvare, mântuire sau „Dumnezeu mântuieşte“. Al doilea nume, „Hristos“, este traducerea în greacă a cuvântului aramaic „meşiah“ şi a cuvântului ebraic „Maşiah“ - Unsul, Mesia. Aşadar, „Iisus“ era numele personal al Domnului, iar Hristos arată titlul sau funcţia, calitatea de uns. De subliniat că în antichitatea ebraică nu putea fi uns oricine şi nici oricând. Ungerea era privită ca o graţie divină, era un dar de la Dumnezeu ce coincidea cu numirea într-o funcţie şi o poziţie specială în planul lui Dumnezeu, iar cei unşi căpătau un statut cu totul aparte, fiindcă zice psalmistul, în numele lui Dumnezeu se înţelege; Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei (Ps. 104, 15). Unşii erau deci aleşii lui Dumnezeu, proorocii, arhiereii şi regii. Ungerea însemna nu doar pregătirea pentru o slujire, ci şi dotarea persoanei în cauză cu nişte daruri speciale foarte utile în vederea îndeplinirii misiunii, însemna revărsarea Duhului lui Dumnezeu asupra persoanei în cauză, capacitându-i la maximum forţele fizice. Astfel, despre Samson citim că forţa fizică redutabilă şi-o datora exclusiv Duhului lui Dumnezeu care se pogora asupra lui: Duhul Domnului a venit peste Samson, şi fără să aibă ceva în mână, Samson a sfâşiat pe leu cum se sfâşie un ied (Jud. 14, 6; 15, 14). Forţa ieşită din comun nu-i aparţinea, ci era rezultatul exclusiv al venirii Duhului peste el.

„Mesia“ - toate speranţele şi făgăduinţele profetice ale Vechiului Testament

Iisus a fost vestit părinţilor Săi trupeşti că va fi purtătorul unui astfel de nume. Este vorba despre anunţul pe care-l face un înger care i s-a arătat dreptului Iosif în vis şi i-a zis: Iosife, fiul lui David....Maria va naşte un fiu şi îi vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui (va salva, va izbăvi pe poporul Său de păcatele lui) Matei 1, 21. Sf. Evanghelist Luca ne informează că şi Mariei i se porunceşte, de asemenea, să pună numele fiului Său „Iisus“ fiindcă zice: iată, vei zămisli şi vei naşte fiu, căruia îi vei pune numele „Iisus“. El va fi mare şi va fi chemat „Fiul Celui Preaînalt“ (cap. 1, 31). După cum se vede, misiunea este întrevăzută mai înainte de a se naşte, ca şi în cazul profeţilor Moise (Exod 2, 10), Ieremia (cap, 1, 5), iar numele, în cazul lui Iisus, este legat direct de misiune. Aşadar, numele sau titlul de „Mesia“ sau „Hristos“, în greaca cărţilor Noului Testament, aduna în sine toate speranţele şi făgăduinţele profetice ale Vechiului Testament. De notat că Iisus Însuşi, chiar de la începutul misiunii, s-a numit pe Sine „Maşiah“, adică „Unsul lui Dumnezeu“. Sf. Luca ne informează că la vârsta de 12 ani, după obiceiul Său a intrat într-o sinagogă din Nazaret şi i s-a dat să lectureze sulul cu scrierea lui Isaia, iar când a început să citească a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propoveduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului (Luca 4, 17-18). Mărturia lui Iisus este evidentă că venirea Duhului asupra cuiva era legată direct de actul ungerii cu uleiul sfânt. Cuvintele „Domnul M-a uns“ are în vedere chiar numele Mesia, iar Mesia înseamnă chiar Unsul, iar a unge pe cineva cu uleiul sfinţit echivala cu împărtăşirea Duhului Sfânt (Fapte 4, 27; 10, 38).

„Cu noi este Dumnezeu“

Un alt nume bine cunoscut al lui Iisus pe care I l-a dat profetul Isaia cu peste 700 de ani înainte de întruparea Domnului este Emanuel redat de Septuaginta prin (Matei 1, 23), care înseamnă „cu noi este Dumnezeu“ (cap. 7, 14). Unii consideră că acest nume l-ar fi purtat temporar un fiul al lui Isaia, dar că în sens deplin va fi aplicat în exclusivitate lui Mesia. De fapt nu este vorba de un nume propriu, ci de un nume simbolic despre care profetul spune că va fi dat unui copil special care va fi ca un semn pentru regele Ahaz şi pentru casa regală că Dumnezeu îi va elibera de duşmanii lor (cap. 8, 8). Istoria biblică a confirmat că profeţia s-a împlinit chiar în vremea regelui Ahaz (sec. VIII î.H.), însă termenul „Emanuel“ poate fi un veritabil jalon mesianic în istoria mântuirii, iar când Matei (cap.1, 23) vede în Pruncul Iisus pe Emanuel vestit de către Isaia, vrea să spună că, de fapt, prin Iisus (Emanuel), Dumnezeu va fi mai mult cu oamenii decât a fost în vremea lui Isaia.

S-au făcut destule speculaţii legate de numele Emanuel. Considerăm totuşi că acesta nu-i aparţine exclusiv profetului Isaia, ci el exprimă doar convingerea unanim acceptată de către fiii lui Israel că, în anumite circumstanţe istorice, Dumnezeu a fost cu ei. Este posibil deci ca acele momente să fie de dorit a rămâne imortalizate în conştiinţa şi în istoria poporului. Aşadar, cuvintele din Isaia 7, 14 şi 8, 9-10 în care apare sintagma „Cu noi este Dumnezeu“ sau doar numele de „Emanuel“ sunt de fapt o referire la intervenţiile minunate ale lui Dumnezeu în viaţa comunităţii israelite pe care a salvat-o în chip minunat, în vremea lui Elisei, din mâinile regelui Ben-Hadad al Siriei. Expresia sau numele „Immanuel“, chiar dacă o avem prin intermediul lui Isaia, nu-i deloc invenţia sa, ci se constituie într-o mărturie în plus despre puterea lui Dumnezeu de a fi providenţial cu cineva, aşa cum fusese cu poporul ales. Aşadar, Isaia nu face decât să repete şi totodată să profeţească venirea pe lume a unui prunc, a lui Hristos (Mesia), pe care Îl numeşte „Immanuel“, ca să sugereze că, graţie naşterii acelui Fiu dintr-o fecioară şi în vremea aceluia, Dumnezeu va fi mai mult cu omul şi cu poporul Său, în chip protector, ca pe vremea profetului Elisei, dacă nu chiar cu mult mai mult ca atunci.

Fiul Omului

Acesta este un alt nume, foarte frecvent întâlnit în Sfintele Evanghelii, nume pe care Iisus şi-l atribuie nu pentru a deruta, ci mai ales pentru a ilustra marele adevăr al actului chenotic asupra căruia insistă cel mai mult Sf. Pavel. Acesta afirmă că Iisus s-a dezbrăcat pe Sine Însuşi de slava divină şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor, dar nu chiar întru totul, cum ar considera necunoscătorii Bibliei, ci numai la înfăţişare a fost găsit ca un om, fiindcă S-a smerit şi „S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). Cu alte cuvinte, a renunţat pentru o vreme, exclusiv de dragul nostru, al oamenilor, la slava Sa cerească (Ioan 17, 4) şi la bogăţia Sa (II Corinteni 8-9), devenind slujitor (Marcu 13, 32; Luca 2, 40-52; Romani 8, 3; II Cor. 8-9; Evrei 2, 7-14). Într-un cuvânt, a luat firea noastră umană ce presupune toate ispitele şi slăbiciunile acesteia, cu excepţia păcatului (Evrei 4, 15). Se ştie că înainte de întruparea lui Hristos doar doi profeţi au folosit expresia „Fiul Omului“, însă cu nuanţe total diferite. Este vorba mai întâi de profetul Iezechiel, care foloseşte expresia „fiul omului“ de 91 de ori, şi profetul Daniel, care zice că a văzut pe cineva venind pe norii cerului „ca pe un fiu al omului“ (cap. 7, 13). Când Hristos s-a definit pe Sine ca „Fiu al Omului“ a împrumutat expresia de la Daniel şi nu de la Iezechiel. Nu-i deloc greu de aflat la ce profet s-a referit Domnul. Pentru a fi siguri că l-a avut în vedere pe Daniel, se cuvine să vedem mai întâi în ce limbă a vorbit Iisus, şi acest lucru îl aflăm din cuvintele Sale de pe cruce când, strigându-L pe Părintele Cel ceresc, a zis, citând din Psalmul 22, 1: Eli, Eli, lamah azabtani - „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“. Verbul „azab“, reperat de Gesenius în peste 143 de locuri în Scriptura Primului Testament, la diferite timpuri şi forme, este sinonim cu verbul aramaic „sabahtani“ pe care-l foloseşte Hristos pe cruce. Sf. Matei citează un psalm folosit intens de către Biserica primară ca pe un psalm al patimilor, mai ales că Biserica însăşi trecea printr-o perioadă de mari încercări, însă Iisus foloseşte citatele psalmului ca pe o profeţie, iar nu ca semn al deznădejdii, aşa cum s-ar crede. Nu este totuşi exclus ca evanghelistul să citeze psalmul parţial în ebraică şi parţial în aramaică, probabil limba liturgică a comunităţii mateiene, chiar cu scopul de a sublinia că Iisus a vorbit aramaica, deşi a ştiut şi citit textele biblice în ebraică. Aşadar, nu-i greu de probat că Iisus a vorbit aramaica. Întrebarea se pune însă de ce l-a citat Domnul pe profetul Daniel care a folost expresia „Bar Enoş“ - „Fiul Omului“ doar o singură dată? Răspunsul teologic îl aflăm dacă ne raportăm la semnificaţia termenului ebraic „ben adam“, folosit atât de mult de Iezechiel, cât şi la cea a aramaicului „bar enoş“. Ei bine, cuvintele ebraice „ben adam“ semnifică „fiul celui pământesc“ adică fiul celui plămădit din pământ şi ţărână (Gen. 2, 7). El primeşte o nouă identitate prin coborâre şi o nouă calitate prin naştere şi care, evident, are menirea ca prin moarte să redevină pământ şi ţărână, adică să restituie pământului elementele de care s-a folosit, sub formă de împrumut, pe parcursul vieţii. Deci, când Iezechiel foloseşte de 91 de ori expresia „ben adam“, iar Daniel o singură dată (cap. 8, 17), Iisus are în vedere capitolul 7, 13, când se numeşte pe Sine „Bar Enoş“.

Fiu al morţii, dar niciodată fiu al ţărânii

Între cele două expresii este o deosebire de nuanţă chiar dacă la prima vedere ar părea că semnifică acelaşi lucru. Sensul lor în cele două vechi limbi semitice este cu totul altul. Când şi-a adoptat titlul de „Fiu al Omului“, Iisus nu a vrut doar să confirme că profeţia lui Daniel s-a raportat la Sine şi la revenirea Sa în lume (Matei 16, 27- 24, 30-26, 64; Marcu 13, 26; 14, 62; Luca 21, 27; Fapte 1, 11; Apocalipsa 1, 7, 13-14, 14), cum zice P. de Benoit, sau numai să sublinieze că prin întrupare a devenit cu adevărat fiu al omului, că El este Dumnezeu sub formă umană, ci el a vrut să mai sublinieze că aramaicul „bar enoş“ pe care l-a preferat i se potriveşte perfect, deoarece, prin întrupare, Hristos a acceptat să devină fiu al slăbiciunii. Într-adevăr, substantivul aramaic „enoş“ derivă din verbul (anaş) - a fi slab, a fi supus distrugerii, pierii şi morţii. S-a scris mult despre actul deşertării de Sine (), adică al renunţării temporale, de dragul omului, la slava divină (Filip. 2, 6-7), iar expresia Fiul Omului are în vedere tocmai această lucrare a lui Hristos care a fost doar pentru un timp, pentru ca prin moartea Sa pe cruce să săvârşească răscumpărarea omenirii şi împăcarea ei cu Dumnezeu (Efes. 2, 14-16; Evrei 2, 9), dar se pare că nimeni nu a surprins sensul acestor texte profetice la care ne raportăm.

Autointitulându-se „Fiul Omului“, adică „bar enoş“, Hristos a subliniat că a acceptat de bunăvoie, pentru a împlini tot programul mântuirii, să devină fiu al slăbiciunii, al suferinţelor, al smereniei şi chiar al morţii, dar niciodată al ţărânii şi al distrugerii definitive, fiindcă trupul Său s-a ridicat din morţi. Aşadar, dacă expresia „ben adam“ înseamnă „fiul ţărânii“ sau cel destinat ca după moarte să devină ţărână, conform anunţului dat de Dumnezeu lui Adam după săvârşirea păcatului, â ki afar atta veâel afar taşuv – „că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“ (Gen. 3, 19), Hristos, deşi a luat trup omenesc, trupul Său se va deosebi de trupurile oamenilor, deoarece a fost unit cu firea dumnezeiască şi de aceea nu avea cum să devină stricăcios ca cel al muritorilor de rând.

În concluzie, când S-a numit pe Sine „Fiu al Omului“, adică un „Bar Enoş“, Hristos de fapt a atenţionat că nu va fi niciodată un „ben adam“, fiindcă trupul Său de viaţă făcător nu va putea fi supus stricăciunii.