Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901) este pentru cei de astăzi o figură aproape necunoscută, puţini fiind cei care se mai apleacă asupra operelor sale ori studiază veacul al 19-lea. A fost ridiculizat uneori în epoca sa de Titu Maiorescu pentru participarea, de exemplu, la dezbaterea legată de voievodul Ștefan cel Mare dacă a purtat barbă (Urechia a susținut alături de B.P. Hasdeu acest lucru), iar subiectul a devenit chiar piesă de comedie scrisă de G. Baronzi, intitulată „Barba lui Ștefan cel Mare”. În ciuda meritelor sale, multă vreme asupra vieții și activității neobosite a lui V.A. Urechia s-a așternut o grea tăcere.
Născut la 15/27 februarie 1834, la Piatra Neamț, în familia clucerului Alexandru Popovici și a Eufrosinei Photinia, s-a bucurat, conform privilegiilor conferite de rangul părinților, de o educație aleasă în școlile rezervate copiilor de boieri. A ajuns astfel în 1844 la Iași, la Academia Mihăileană, iar cu acest prilej și-a schimbat și numele din Vasile Popovici în cel de Vasile Alexandrescu Urechia. Schimbarea aceasta de nume s-a datorat faptului că, din documentele păstrate în familie, era urmaș al cronicarului Grigore Ureche. Îl găsim între anii 1855 şi 1857 ca bursier la Paris, unde urmează studiile Facultății de Litere, iar în același timp frecventează la Sorbona și cursuri de filosofie și drept. Din perioada pariziană se implică în mișcarea unionistă și colaborează cu Iosafat Snagoveanu, Urechia fiind secretar al Cancelariei de Propagandă Unionistă. Revenit în țară în 1857, V.A. Urechia s-a implicat în mișcarea unionistă din Moldova, iar în anul următor a început să profeseze în domeniul predării literaturii române și a limbii latine. A fost în acei ani unul dintre colaboratorii apropiați de Mihail Kogălniceanu. Ocupă diverse funcții în administrație, este redactor al unor publicații din Iași, iar din anul 1864 se mută la București, unde devine profesor universitar la catedra de Istoria Românilor și Literatură Română din cadrul Facultății de Litere a Universității din București. V.A. Urechia avea să urce pe scara demnităților publice, devenind ministru al cultelor și instrucțiunii publice în perioada aprilie 1881 - iulie 1882. A fost și om politic, îndeplinind cu cinste misiunea de a-i reprezenta în Parlamentul țării pe cetățenii din Covurlui.
Fondator de instituții culturale și naționale ale României moderne
În perioada 1860-1890, V.A. Urechia a fost o personalitate deosebit de activă în viața culturală a țării, punând în slujba binelui public întreaga sa energie. Îl găsim implicat în fondarea Societății Literare Române, devenită ulterior Societatea Academică Română și apoi transformată în prestigioasa instituție numită Academia Română; este membru fondator al Societății Ateneul Român, dar și vicepreședinte și președinte al acesteia. Îl găsim ca fondator și președinte al Societății de Cultură Macedo-Române, al Societății Miron Costin.
Alături de implicarea în fondarea Academiei Române și a instituției Ateneului Român, V.A. Urechia este și unul dintre întemeietorii și președinții Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. Trebuie făcută aici mențiunea că, în ecuația Marii Uniri de la 1918, această organizație a avut un rol aparte la trezirea conștiinței naționale și la menținerea flăcării speranței că într-o zi toți românii vor avea loc în granițele unui stat doar al lor. Adept al latinității limbii române și al apartenenței românilor la ginta latină, V.A. Urechia are numeroase legături cu lumea culturală din Italia, Franța, Spania. Îl găsim astfel în septembrie 1899 la Roma, la Congresul Orientaliștilor, la care au participat reprezentanții a 40 de națiuni și unde, alături de Grigore Tocilescu, Teodor Burada și Smara Gheorghe, pledează pentru latinitatea noastră. Cu această ocazie, depune la Columna lui Traian o coroană de bronz, cel care așază coroana este Badea Cârțan, pe care Urechia îl primise la București cu mare drag și îl prezentase tuturor personalităților țării.
Are o îndelungă activitate și prezență publică, dar în fața contemporanilor și a posterității se prezintă și ca autor de cărți de istorie şi de literatură. Scrie o monumentală Istorie a Românilor, o Istorie a Școalelor, Domnia lui Ioan Caragea. A publicat și o serie de volume de documente ale istoriei noastre din secolul al 18-lea. Ca scriitor, a lăsat o serie de opere literare dintre care amintim „Coliba Măriucăi”, „Grinda de Aur”, „Banul Mărăcine”.
V.A. Urechia a fost și un apropiat al Bisericii. El face o serie de danii către bibliotecile parohiale, se implică și sprijină tipărirea de cărți bisericești, în special pentru aromâni. Ajuns la vârsta senectuții, în 1890 a donat toate cărțile pe care le strânsese vreme de jumătate de veac în scopul înființării, pe lângă Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați, a unei biblioteci care să fie o podoabă a acelui oraș. Pe lângă acestea, Urechia a pus bazele unui muzeu care avea 4.732 de stampe, manuscrise vechi, 500 de monede prețioase. Actul de donație preciza, în mod expres, ca biblioteca să fie sub supravegherea și coordonarea unui comitet condus de episcopul ortodox al eparhiei.
V.A. Urechia este un om apreciat al epocii sale, iar ca dovadă avem rămase rândurile tipărite în „Foaia Populară” din 1 martie 1898 despre el, în care se afirma: „Cine nu’l cunoaşte? Toată lumea. Profesor universitar, vechiu aprope ca Universitatea, istoric de frunte, orator distins, parlamentar de elită. Inimă nu găseşti alta ca a lui Conu Vasile: împrejurare nu l’a mai uitat. Are numai simpatii şi stime, numai prieteni şi protejaţi. Încet, încet, cu ochelarii pe nas, scoboară treptele Universităţei, cu ghiosdanul roşu sub subţioară. Acasă ajuns, se înfundă în vraful de cărţi şi hrisoave, în mormanul de note şi notiţe, cu care alcătuieşte monumentala sa operă istorică. Are însă şi d-sa o dragoste, o dragoste la bătrâneţe, înclinare aprinsă, neînfrânată, către o ea, pentru care se ruinează, căci îi trimite tot ce agoniseşte... Biblioteca Urechia din Galaţi”.
A trecut la cele veșnice în ziua de 22 noiembrie 1901. Ziarele transilvane au consemnat cu regret această veste. Cine-l va înlocui? Nimeni! În articolul din Telegraful Român despre moartea acestuia, printre altele se elogia rolul său în menținerea flăcării vii a patriotismului. După moarte, prin grija prietenilor și a familiei, la Azuga i s-a ridicat un bust. Odată cu trecerea timpului, vălul uitării s-a așezat parcă prea nedrept asupra acestui om. Totuși, privit prin ochii istoricului, V.A. Urechia se înfățișează astăzi, la 190 de ani de la nașterea petrecută în data de 15/27 februarie 1834, drept o personalitate a culturii românești. Aşa cum frumos îl descria Radu Rosetti într-o evocare din 1930, „sorbind căldura inimii marilor cronicari, a fost dascălul care o jumătate de veac a avut cea mai mare înrâurire asupra semenilor săi, dezvelindu-le adevărul asupra trecutului neamului nostru”.
