Visarion Puiu şi Episcopia Hotinului

A devenit o frumoasă obişnuinţă ca în fiecare an, la sfârşit de Făurar, să comemorăm pe unul dintre cei mai cunoscuţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din perioada interbelică, mitropolitul Visarion Puiu. Având în vedere că pe 27 februarie se împlinesc 134 de ani de la naştere, şi pe 31 martie 90 de ani de la numirea lui ca titular al Episcopiei Hotinului, vom expune câteva aspecte ale păstoririi sale în această eparhie dintre anii 1923 şi 1935.

După refacerea gra­ni­ţelor României Mari din 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a stăruit pentru reînfiinţarea celor două scaune episcopale aflate pe teritoriul Moldovei de dincolo de Prut, Hotin şi Ismail, eparhii desfiinţate pe la 1812, când s-a organizat pe întreg ţinutul Basarabiei o singură ar­hi­e­pis­copie cu sediul la Chişinău. Amintim că Episcopia Ho­ti­nu­lui a luat fiinţă înainte de 1758, ca sufragană a Mitropoliei Proilaviei.

Ca urmare a demersurilor menţionate, la 10 martie 1923, regele Ferdinand a promulgat legea nr. 920, în vederea reac­ti­vării Episcopiei Hotinului. Spre a se ridica din nou la dem­ni­ta­tea de odinioară, eparhia avea ne­voie de un păstor temerar, lup­tător, înzestrat cu răbdare şi perseverenţă. S-au făcut mai multe propuneri, dar prim-mi­nistrul guvernului liberal de atunci, Ionel I. Brătianu, l-a acceptat, neaşteptat de generos, pe vlădica Visarion, instalat doar de trei ani în scaunul de la Argeş. Acest lucru se datora, poate, şi dorinţei liberalilor de a stinge conflictul cu Visarion Puiu, care a reacţionat cu res­pon­sabilitate atunci când guvernarea vremii a deposedat, în mod abuziv, eparhia ar­ge­şea­nă de palatul episcopal, trans­for­mându-l într-o reşedinţă de protocol a casei regale. Reacţia tânărului ierarh se justifica pe deplin, mai ales că birourile administraţiei chiriarhale şi locuinţa ierarhului au fost mutate într-un grajd de vite dezafectat, pregătit, prin „bună­voinţa“ cârmuitorilor politici, ca să găzduiască sediul unei is­to­ri­ce episcopii. Practic, „alegerea“ sa pentru Hotin constituia o modalitate sigură de a scăpa de arhiereul incomod din inima regatului. Pare să fi fost o acţiune bine gândită, dorindu-se, în realitate, „cuminţirea“ celui ce ridicase glasul ca să apere Biserica de imixtiunile po­li­ti­cului. Vlădica era con­şti­ent de ce-l aşteaptă la Hotin, căci Or­todoxia în acele ţinuturi ro­mâ­neşti ajunsese destul de slăbită, din cauza indiferenţei şi a lipsei unui program pastoral-misionar adecvat. Iată ce de­cla­ra e­par­hi­o­tul la 31 martie 1923, zi a în­ves­ti­rii sale oficiale de către regele Ferdinand: „Sire, răs­pun­zând chemării, apoi încrederii arătată de înaltul guvern al Majestăţii Voastre precum şi îndrumărilor pă­rin­teşti ale sfântului nostru Sinod, primesc astăzi cu răspundere această cârjă episcopală a Hotinului. Pornesc în noua eparhie cu do­rin­ţa stăruitoare de a munci, pen­tru a întări îm­preună cu fraţii preoţi de acolo credinţa noastră creştinească şi să tre­zim conştiinţa naţională în acele părţi istorice ale vechii Moldove“.

Râvnitor ctitor de lăcaşuri sfinte

Condiţiile din oraşul Bălţi, reşedinţa episcopală, se arătau improprii: în localitate exista o singură biserică ortodoxă, iar dependinţele necesare bunei funcţionări a cancelariei chi­riarhale lipseau cu desăvârşire. De aceea episcopul a stat câţiva ani cu chirie într-o fostă casă evreiască. Imaginea cea mai fidelă a stării de fapt găsite ne-o oferă chiar încercatul ierarh în memoriile sale: „… când mă gân­desc câte lipsuri şi îm­pie­dicări am avut de îndurat până am pus început Episcopiei din Bălţi, mă cuprinde groaza şi o apăsătoare părere de rău după munca nesprijinită ce am ri­si­pit. Dar în toată această ne­mul­ţumire sufletească este pentru mine şi o rază luminătoare şi liniştitoare, aceea că Dumnezeu mi-a ştiut cugetul şi mi-a cunoscut deplin dorinţele ce am urmărit în a împlini întru slava numelui Său şi întru con­so­li­darea Bisericii“.

În cei 12 ani de păstorire la Hotin, episcopul Visarion a reconfirmat veridicitatea zicalei româneşti care spune că „omul sfinţeşte locul“. Nu vom insista asupra nenumăratelor împliniri pe plan pastoral-misionar, so­cial-filantropic, economic şi ad­ministrativ, deoarece acestea pot face obiectul unei adevărate lucrări de specialitate. Trebuie to­tuşi să trecem în revistă, mă­car în parte, câteva dintre ele.

Catedrala episcopală „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ a fost începută în anul 1924 şi terminată în 1933. Cheltuielile cu ridicarea impunătorului monument de arhitectură au depăşit cu mult cei 14.000.000 lei prevăzuţi iniţial de ar­hi­tec­tul Adrian Gabrielescu, pro­iec­tantul său. În faţa bisericii s-a construit un elegant bap­tis­te­riu, asemănător celui de la Curtea de Argeş. Se vede că vlădica Visarion avea un ochi atent, iubitor de frumuseţi alese. De aceea a căutat să aducă la Bălţi ceva din le­gen­dara biserică a lui Neagoe Ba­sa­rab. Sfinţirea noii catedrale s-a făcut în data de 14 octombrie 1934, cu o solemnitate deo­se­bită, în prezenţa regelui Carol al II-lea însuşi, precum şi a prinţului Mihai, viitorul rege al României.

Reşedinţa episcopală din Bălţi constituie o altă realizare de marcă. Clădirea, ce se poate admira şi astăzi, s-a ridicat între anii 1925 şi 1932. Lângă ea s-a zidit o frumoasă biserică, purtând hramul Sfintei Paras­cheva, destinată personalului monahal care avea să se pre­o­cupe de administrarea şi în­gri­ji­rea reşedinţei vlădiceşti. Aceas­ta nu a fost singurul lăcaş sfânt din Bălţi ctitorit de episcopul Visarion, deoarece până în 1935 se vor construi încă patru: bisericile „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ în 1929; „Uspenia“ terminată în 1932; „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril“, sfinţită în 1933; iar lângă oraşul Bălţi a întemeiat un schit închinat sfinţilor Victor şi Visarion, sărbători de suflet pentru neobositul ierarh, a­mintind de patronii săi spi­ri­tuali. În cuprinsul eparhiei, în cei 12 ani de păstorire, s-au înălţat 64 de biserici noi, iar 343 au fost renovate. Între alte realizări de seamă, amintim: înfiinţarea Seminarului Te­o­logic la Bălţi, construirea unui cămin preoţesc nu numai în oraşul reşedinţă, ci şi în altele, a unei bănci destinate clerului, a liceului pentru fete etc.

Deosebite activităţi cultural-educaţionale

Activitatea la Hotin a vlă­di­căi nu s-a rezumat la tărâmul eclesial, ci s-a extins, in­ten­si­fi­cân­du-se în cel cultural, edu­ca­ţional, social sau economic al urbei unde trăia. Aşa se face că el a acordat învăţământului o atenţie deosebită, conştient că numai prin educaţie societatea poate evolua. În perioada păstoririi sale la Bălţi, aici s-au întemeiat mai multe şcoli, unele dedicate exclusiv învă­ţă­mân­tu­lui monahal, deoarece acestea lipseau cu desăvârşire. Tot pe tărâm cultural se înscrie rod­nica lui activitate cărturărească şi publicistică. Între anii 1923 şi 1934 au apărut sub semnătura sa un număr de 14 cărţi ori broşuri destinate susţinerii activităţii pastoral-misionare. Amintim doar câteva titluri: Spre unirea în Domnul, Glas în pustie I, Către întregul cler ortodox, Câteva povăţuiri creş­ti­neşti, Câteva povăţuiri creş­ti­neşti pentru săteni, În ches­ti­u­nea căminurilor din Ierusalim, Glas în pustie II. La fel de atent s-a preocupat de revigorarea vieţii monahale prin re­or­ga­ni­zarea sau înfiinţarea de nu­me­roase mănăstiri şi schituri. Graţie spiritului său practic, s-a implicat, cu un vădit succes, în acţiuni sociale, caritabile, filantropice, ba chiar edilitar gospodăreşti.

Astfel, datorită stăruitoarei osteneli a vlădicăi, Episcopia Hotinului a devenit puternică din punct de vedere spiritual şi economic, oferindu-i viitorului episcop, Tit Simedrea, un teren prielnic activităţii pastoral-misionare şi filantropice. Ca urmare a păstoririi remarcabile din timpul celor 13 ani petrecuţi Bălţi, cu lipsuri şi numeroase probleme, dar cu împliniri neaşteptat de mari, Visarion Puiu a fost ales mitropolit al Bucovinei în octombrie 1935.

Aceste însemnate realizări în calitate de episcop de Hotin, alături de întreaga sa activitate din sânul Bisericii străbune, ne îndeamnă să-i păstrăm vie amintirea, să privim cu ve­ne­ra­ţie la modul cum şi-a petrecut viaţa, să-i urmăm credinţa şi dragostea jertfelnică faţă de Hristos Dumnezeu şi Biserica Lui.