Ca mulţi alţi români, Constantin Brâncuşi a fost, pur şi simplu, ajutat să plece din ţara sa. El a înţeles că nimic nu poate creşte în umbra unor arbori pe cale să se usuce, că nimic nu se înalţă dintr-un pământ neroditor şi uscat. „Cazul Brâncuşi”, doar atât a însemnat pentru regimul comunist, este pentru fiecare dintre noi un semnal de alarmă pentru felul în care ne comportăm cu aproapele nostru şi pentru felul în care, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, închidem în colivii păsările măiestre.
Neînţeles de către fraţii săi de acelaşi sânge şi neam şi îngrădit de diverse persoane, reprezentanţi ai mediocrităţii frustrate şi invidioase, înţeleptul gorjean din satul Hobiţa, Constantin Brâncuşi, a plecat de mic copil „la pricopseală prin lume”, după cum însuşi mărturisea mai târziu, şi peste tot pe unde a umblat, a purtat în sine meleagurile natale, pentru că el, de fapt, niciodată nu şi-a „scos rădăcinile”. Conştient că face doar nişte paşi pe nisipul eternităţii, genialul „prince-paysan”, aşa cum îi plăcea să-şi spună, s-a străduit toată viaţa să lase în urma paşilor săi dorul şi curajul pentru zbor, pentru înălţimi, pe care fiecare dintre oameni trebuie să le aibă. Toate sculpturile sale au fost motivate de trăiri profunde şi, precum un stăpân al creaţiei, a căutat să lase diferite sensuri care să-l conducă pe om către Dumnezeu, întrucât „oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile naturii”, afirma Brâncuşi.
El vorbea foarte puţin şi, astfel, nici despre sculpturile sale nu oferea explicaţii. Ceea ce îşi dorea cel mai mult era ca fiecare operă de-a sa să aibă darul de a-l vindeca pe privitor: „… săpând necontenit fântâni interioare, eu am dat de izvorul vieţii fără bătrâneţe. Aşa este arta: tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Timpul vieţii sale a fost unul caracterizat de o sârguitoare luptă dusă împotriva răului, care apare în societate atunci când „nu se mai cunoaşte sau se amestecă binele cu răul”, spunea tot filosoful din Hobiţa. Se pare că răul din societatea românească l-a biruit şi l-a determinat să continue lupta printre cei străini de neamul şi credinţa lui.
Alături de puţinele sculpturi care ne-au rămas, a existat şansa de a mai avea încă şapte opere ale părintelui sculpturii moderne, potrivit lui Barbu Brezianu („Şapte prilejuri pierdute”). Aceste prilejuri nu au fost împlinite fie din cauza stării de sănătate a sculptorului, fie din cauza adversităţilor politice, fie a îngustimii minţii „experţilor” în domeniul artei. Toate aceste eşecuri l-au determinat pe Constantin Brâncuşi să declare „am terminat cu România”, iar pe un oltean de-al său, scriitorul Tudor Arghezi: „...pe pământ românesc, Brâncuşi nu-şi găseşte loc pentru statuile sale, pentru odihna mulţumită a ostenelii lui de aprig şi cinstit muncitor”.
Timp de mai mulţi ani a lucrat în diferite oraşe occidentale şi a întâlnit diverşi oameni providenţiali, precum Auguste Rodin, căruia i-a refuzat cererea de a lucra ca ucenic în atelierul său, rostind celebrele cuvinte: „Nimic nu se înalţă la umbra măreţilor arbori”. Mistuit de dorul de casă, dar şi pentru onorarea unor comenzi, revine în 1922 pe meleagurile natale, mărturisind: „Nu am cuvinte îndeajuns să vă spun cât aş fi de bucuros să pot face ceva la noi, în ţara noastră”. Bucuria îi este totuşi presărată de numeroase alte încercări, precum promisiunile unor lideri politici care se tot schimbau sau de vederea monumentelor comemorative şablonarde, „împodobite cu câte o cioară”, nu cu un vultur. În ciuda tuturor piedicilor, Constantin Brâncuşi a reuşit să ridice în vara anului 1937 coloana mult visată, nu în Bucureşti, unde era proiectată, ci la Târgu-Jiu. Înainte de a părăsi acest oraş, făuritorul ansamblului de la Târgu-Jiu, despre care William Tucker a spus că este „singura sculptură a vremurilor moderne care se poate compara cu măreţele monumente ale Egiptului antic, ale Greciei şi ale Renaşterii”, a atenţionat atât pe contemporanii săi, cât şi pe noi, urmaşii: „Voi nu ştiţi ce vă las eu vouă aici”.
Întreaga operă donată de Brâncuşi, refuzată de comunişti
Potrivit documentelor publicate de Petre Popescu-Gogan, fost arhivar şi secretar la Academie, în revista „Brâncuşi”, nr. 1, februarie 1995, şi în „Academia, între agonie şi extaz”, se arată cum a fost respinsă solicitarea sculptorului Constantin Brâncuşi de a dărui statului român operele sale (230 de sculpturi-socluri, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi clişee, unelte, mobilier etc.), aflate în atelierul său din Impasse Ronssin. Cererea a fost dezbătută în şedinţa Secţiunii de Ştiinţa limbii, Literatură şi Artă din cadrul Academiei Republicii Populare Române, din 28 februarie 1951. Al. Toma, poetul proletcultist care a prezidat şedinţa, l-a numit pe Brâncuşi „reacţionar şi duşman al regimului”, iar acad. Mihail Sadoveanu s-a pronunţat cu privire la solicitare ca fiind un fleac: „Vă ţineţi de fleacuri? Doar suntem la Academie! Luaţi ruşinea aiasta şi aruncaţi-o la coş!”. Dintre cei prezenţi, doar Ion Jalea, Camil Petrescu, Geo Bogza şi Victor Eftimiu au luat apărarea lui Brâncuşi, arătând însemnătatea operei sale pentru cultura naţională şi mondială. „Cazul Brâncuşi” a fost rediscutat în şedinţa din 7 martie 1951, dar, în ciuda opiniilor pro-Brâncuşi, prof. Al. Graur a replicat că „operele lui Brâncuşi nu au ce căuta în Muzeul de Artă al R.P.R.!”.
În derâdere au luat opera sculptorului gorjean şi alte persoane „competente”, precum cei trimişi de statul român la Paris pentru evaluarea sculpturilor, precum ministrul culturii, fosta ţesătoare Constanţa Crăciun, de la Tricodava Bucureşti, ministrul de interne, fostul tipograf cu patru clase Teoharie Georgescu, pe numele adevărat Burah Tescovici, şi Leonte Răutu, creierul ideologic al P.M.R. Alungaţi din atelier de către Brâncuşi, au raportat lui Ghe. Gheorghiu-Dej că „operele lui Brâncuşi le poate face orice ţăran neinstruit”, notând pe un colţ al raportului: „Operele acestea nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!”. Desigur că au refuzat donaţia lui Brâncuşi, fiindcă ei erau orbi spiritual, neputând să vadă dincolo de ceea ce este limitat, şi nu au ajuns la izvorul fântânii interioare: „Nu căutaţi formule obscure sau mistere, căci ceea ce vă dăruiesc este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până când le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut”, spunea prinţul-ţăran din Hobiţa. Cu doi ani înainte de trecerea sa la Domnul, Constantin Brâncuşi a mai înaintat o cerere statului român, prin care cerea repatrierea sa, motivând că vrea să se întoarcă acasă pentru a fi înmormântat lângă părinţii săi, în cimitirul de la Hobiţa. În toamna anului 1956, grav bolnav, Brâncuşi i-a scris nepoatei sale, Ioana Brâncuşi, să-l ia acasă. Multe au fost cererile şi rugăminţile nepoatei sculptorului către autorităţile comuniste, dar aprobarea repatrierii lui Brâncuşi a fost doar în ziua înmormântării sale în cimitirul Montparnasse din Paris, 16 martie 1957.
„Eu mă aflu foarte aproape de Bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El ca să Îl pipăi. Îl voi aştepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu…”
