Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Cioran și dorul de Rășinari

Cioran și dorul de Rășinari

Un articol de: Alexandru Ojică - 21 Iun, 2019

Se poate spune fără a greși că cei mai cunoscuți filosofi români au avut o legătură discretă cu Biserica Ortodoxă. Lucian Blaga era fiu de preot și a studiat teologia, Emil Cioran era fiul protopopului Emilian Cioran, iar Constantin Noica și-a petrecut ultimii ani din viață la Păltiniș. Însă, pe plan internațional, cel mai cunoscut rămâne Emil Cioran, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit ieri, 20 iunie, 24 de ani. Despre viața și opera acestui „sceptic de serviciu al unei lumi în declin, nu filosof”, după cum se autonumea, au fost scrise multe pagini. În prezent, la peste 20 de ani de la moartea sa, sunt organizate diferite colocvii ce caută să evidențieze profilul literar și filosofic al apatridului Cioran. 

21 rue de l’Odéon. Aceasta este adre­­sa unde a locuit cuplul Emil Cioran - Simone Boué. Apartamentul în care locuiau cei doi era situat într-unul dintre cele mai frumoase cartiere pariziene din arondismentul al VI-lea (nu departe de Jardin du Luxembourg și clădirea Senatului, Sorbonne Université) care, din păcate, nu poate fi vizitat. De fapt, nici măcar nu există o placă comemorativă sau ceva cât de discret care să indice faptul că filosoful român a locuit acolo o bună parte din viața sa. Refuzând cu o îndârjire de nestrămutat premiile pentru scrierile sale, „cel mai important moralist francez după Voltaire”, după cum îl considera Claude Mauriac, a murit pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, suferind de Alzheimer. Slujba de înmormântare a fost oficiată la Catedrala „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” din Paris, unde există și o strană, iar înhumarea a avut loc în cimitirul Montparnasse (Avenue du Nord, diviziunea 13, numărul 21). În 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române. 

„Și eu am fost în Arcadia”

„La ce mi-a folosit că am părăsit Coasta Boacii?” („à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?”) Este, poate, cea mai cunoscută dilemă existențială a lui Cioran. Acest loc, Coasta Boacii, din Rășinari, amintește tainic, în viziunea lui Emil Cioran, de o expresie latină ilustrată și în diverse tablouri, „Et in Arcadia ego” („Și eu am fost în Arcadia”). Aceste cuvinte ce trimit fie la o stare de fericire paradisiacă sau, dimpotrivă, conform tabloului lui Nicolas Poussin, mai degrabă fac o sugestie legată de viață și moarte („memento mori”).

Și, totuși, de unde această nostalgie după un loc din Rășinari, satul său natal? O nostalgie amintită în corespondența cu prietenul său Constantin Noica, într-un moment al vieții sale, la Paris, fără cetățenie fiind, într-un exil nu doar fizic. Și tot Cioran dă un răspuns plin de provocări întrebării sale: „Peisajul este o chestiune fundamentală. Când ai trăit la munte, restul îți seamănă o mediocritate fără nume. Trebuie să recunosc că Coasta Boacii a avut un rol esențial pentru mine. Mergeam și dominam satul”. Iar în alt loc, tot Cioran amintea: „Aș da toate peisajele din lume pentru cel al copilăriei mele”.

Coasta Boacii este, așadar, nu doar un loc în care Cioran a fost fericit, cu siguranță au fost și alte momente din viața sa când a gustat din beatitudine, ci exprimă, poate, și un dor după starea de inocență a copilăriei sale. Un îndemn la neuitarea originilor, la neuitarea satului, căci legătura sa ființială cu satul Rășinari nu s-a pierdut, în ciuda faptului că trăia în inima Parisului. Chiar dacă avea să considere România ca o cultură minoră și, mai mult, o geografie și nu o istorie, Emil Cioran și-a iubit într-un mod specific țara natală. Iar Franța, țara sa gazdă, locul unde a locuit fără să aibă cetățenie, rămâne nu doar locul său de refugiu, ci patrie a gândirii sale.

Un infinit dor de Divinitate

„Prin orice lacrimă ne privește Dumnezeu.” Sub semnul acestor cuvinte cioraniene, Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale, în 12 decembrie 2015, l-a comemorat pe filosoful român, la 20 de ani de la trecerea sa la Domnul, în cadrul unui eveniment organizat în Cripta Puțului din Biserica Saint Sulpice, ce găzduiește de mai mulți ani Parohia Ortodoxă Română „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva”.

Ne putem întreba, oarecum firește, la ce bun să-l (re)citim pe Cioran în zilele noastre? În Franța este cunoscut, dar nu la fel de mult apreciat ca Eugen Ionescu. Cântăreața cheală este jucată de peste 60 de ani la Théâtre de la Huchette din Paris. Cioran prin discreția sa rămâne să fie descoperit doar de cei curioși sau care au o înclinație spre filosofie. Publicul este diferit. În România nu este studiat în anii de liceu, ci, eventual, amintit sporadic la orele de filosofie alături de Blaga și Noica. Însă lecția lui Emil Cioran e legată, printre altele, de patrie (este știut că a avut simpatii naționaliste) și de viață. Cioran își încheia ultima sa carte, Aveux et anathèmes („Mărturisiri şi anateme”, ediția în limba română din 1994) cu următoarele cuvinte: „La urma urmei, nu mi-am irosit timpul, și eu am tresăltat (se tremousser), ca oricine altcineva, în acest univers aberant”. De aceea, chiar și o lectură fragmentară și sporadică a lui Cioran poate oferi o altă viziune despre viață, o viziune în care Dumnezeu este prezent prin antinomii. „Dincolo de teribilisme, invective şi contestări găsim la Cioran un infinit dor de Divinitate, o muzică a experierii depărtării dintre om şi Dumnezeu care concurează ca ton, poezie, sensibilitate, sfâşiere şi profunzime cu scrierile misticilor creştini”, spunea Gabriela Pohoarță.

„Dumnezeu la Paris” este titlul unei cunoscute cărți a părintelui Constantin Virgil Gheorghiu, slujitor la Catedrala „Sfinții Arhangheli” din Paris. Și, prin Cioran, cu tot zbuciumul său sufletesc, Dumnezeu e prezent la Paris. Alături de un dor al celui ce stăpânea lumea de pe Coasta Boacii.