O viață de arhiereu, așa cum a fost

1987 este anul când l-am întâlnit prima dată pe Înaltpreasfințitul Pimen. În primăvara acelui an, un tânăr care se afla în pragul bacalaureatului lua drumul Iașilor pentru a merge la vlădica și a primi binecuvântarea, după rânduială, să se înscrie la Facultatea de Teologie. Erau vremuri cu multe opreliști. Ajuns la sfânta mitropolie, am găsit biroul Preasfințitului Pimen, Episcop-vicar al Iașilor, care, deși ocupat cu treburile administrative, a găsit răgazul, nu după multă vreme, să mă primească.

Am intrat în birou, unde de îndată ­mi-a făcut semn să stau jos și să spun păsul vizitei mele. Timid i-am explicat de ce venisem și i-am mărturisit dorința mea de a deveni preot. Mi-a spus câteva cuvinte despre ceea ce doresc eu și m-a binecuvântat spunând că voi primi acasă aprobarea pentru înscrierea la Institutul Teologic. Așa s-a și întâmplat.

A fost o întâlnire scurtă, dar care după mulți ani îmi revine acum în minte. Tânărul de atunci nu a descoperit în acele clipe prea multe la cel cu care vorbise, însă preotul de mai târziu le va descifra pe parcursul deselor întâlniri cu Arhiepiscopul Pimen.

După această întâlnire a urmat un examen cu un rezultat fericit, o perioadă de nouă luni de armată și apoi patru ani de studii teologice. În 1992, în toamna acelui an, când deja se înființase Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, iar Înalt­prea­sfințitul Pimen fusese numit Arhiepiscop, m-am prezentat la Suceava, la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou”, unde era sediul arhiepiscopiei, spre a cere o nouă binecuvântare. Doream să candidez pentru o parohie. Vedeam același chip blând, pe care l-am obsevat mai apoi timp de aproape 30 de ani în tablourile ce tronau în scaunul arhieresc la parohii sau la loc de cinste în protoierie. Ieșind pe hol, a dat cu ochii de mine și imediat m-a chemat în birou. Cu reținere i-am spus scopul vizitei mele. M-a cercetat mult, m-a întrebat de studii, despre dorința ce o aveam, despre cum înțelegeam preoția, o cercetare amănunțită și plină de răbdare. Mi-a spus să fac o cerere și voi primi răspuns. Așa s-a întâmplat. După aproape trei săptămâni am fost chemat și Înalt­prea­sfințitul Pimen mi-a spus că îmi încredințează o parohie nouă, unde prin grija sa sunt de 28 de ani. Ba mai mult, m-a însărcinat, pe mine, un novice, cu responsabilitatea secretariatului Protoieriei Fălticeni, exprimându-și încrederea că voi reuși să duc la îndeplinire sarcinile acestui serviciu. Pe data de 4 octombrie 1992, Înalt­prea­sfințitul Arhiepiscop Pimen m-a hirotonit diacon, iar o săptămână mai târziu, tot Înaltprea­sfinția Sa m-a hirotonit preot, trimițându-mă în parohia pe care o păstoresc și astăzi. Mi-am făcut datoria așa cum am putut mai ­bine acolo unde am fost trimis sub atenta supraveghere a vlădicii ­Pimen. După ani, în 2016, Înalt­prea­sfințitul m-a numit protoiereu al Protoieriei Fălticeni. În acest context am început să înțeleg și să cunosc mai bine cali­tățile deosebite ale Înaltului. Și mi-am dat seama din lucruri ­simple de aceste calități.

Încredere în oameni și răbdare cu ei 

Nu-i plăcea să vadă pe cineva pe holuri așteptând. Oricine ­venea la el era primit de îndată. Blândețea dovedită mie era ­arătată tuturor preoților, dar și credincioșilor care veneau la dânsul. Îi mângâia pe toți, îi sfătuia. Răbdarea pe care am sesizat-o față de mine la cercetarea întru preoție o manifesta față de toți. Avea încredere în oameni. Considera că toți trebuie tratați cu încredere, dar supraveghea cu atenție totul, având o minte sclipitoare și o memorie foarte bună. Răbdarea sa era proverbială. Aștepta ani la rând, fără să facă observație sau să mustre, recu­noașterea greșelilor din partea celorlalți. Cred că de aceea ne spunea de fiecare dată când plecam de la el: Răbdare, răbdare! Era extrem de apropiat față de toată lumea. Dar oare numai acestea?

Este greu să spui în câteva rânduri care erau virtuțile Înalt­preasfințitului. Poate noi, preoții de la Suceava, am avut de în­vățat îndeosebi din modestia sa. Cu engolpionul ascuns în pliul reverendei, vorbea priete­nește cu toată lumea și mereu băga mâna în buzunar pentru a-i ajuta pe cei săraci. Erau prietenii Înalt­preasfinției Sale. Mergea cu capul plecat deseori, nevoind să dea mâna la sărutat, cu toate că îți doreai să te atingi de mâna sa, căci simțeai binecuvântarea atingerii. Această modestie ne era transmisă nouă, preoților, chiar prin refuzul de a i se cânta imnul arhieresc.

Un om deosebit de pragmatic 

Îi plăceau lucrurile limpezi. În construcțiile pe care le coordona căuta tot timpul soluțiile cele mai simple, clasice, moș­tenite din moși-strămoși. Administrativ, dorea ca totul să fie clar, simplu și extrem de corect. Prețuia sinceritatea.

Simplitatea era reliefată și în săvârșirea slujbelor. Îi plăcea cântarea dulce lină, omofonă, ­fără multe improvizații. Iubea muzica psaltică. Tot timpul spunea că nu este un bun cântăreț, dar recunoștea imediat când o cântare era greșită. În modestia sa nu iubea fastul, spunând că Dumnezeu este la fel de prezent în cea mai mare catedrală și în cea mai mică biserică. La sfințiri se amesteca printre oameni, iar la agapă ne împărtășea din înțe­lep­ciunea sa. Ne povestea despre părinții săi, de modul în care făceau milostenie, de cei șapte unchi ai săi care erau preoți. Vorbea despre părinții săi duhov­nicești, despre perioada petrecută fie la Neamț, fie la Putna. Spunea că înțelege oamenii și preoții de mir prin faptul că el însuși a fost o perioadă preot de parohie la Durău. Evoca deseori oamenii pe care i-a cunoscut în viață, oameni care, deși aveau educația regimului trecut, dovedeau o moralitate deosebită și un respect față de Biserică ce ­astăzi sunt mai rar întâlnite. Vorbea cum acești oameni au ajutat Biserica în vremurile de restriște, au sprijinit reabilitarea monumentelor.

Iubea tradițiile Bucovinei

Când vorbea de bisericile monumente istorice se însuflețea imediat, dar se și întrista. Îl durea când vedea că nu pot fi ajutate toate după cum ar fi trebuit. Iubea aceste biserici ca pe ceva neprețuit, le cunoștea istoria, dar și nevoile. Deseori vorbea și deodată se oprea zicând: „Restul veți afla după ce mor eu, nu pot spune mai mult acum”. Când vedea copii sau oameni mari în costume populare, fața îi strălucea și deseori ochii îi jucau în lacrimi.

Ajuta căminele de bătrâni și de copii, le vizita mereu, se interesa de nevoile lor, îndemna preoții și credincioșii să îi urmeze exemplul. Dorea recuperarea Fondului Bisericesc cu scopul de a ajuta la întreținerea monumentelor istorice, dar și pentru a sprijini cât mai mulți oameni aflați în nevoi. Era durerea sa cea mai mare și ori de câte ori vorbea despre acest lucru, fața sa luminoasă devenea de îndată posomorâtă și gânditoare.

Nu refuza invitațiile la slujbele ce se săvârșeau în parohii. De multe ori era prea mult pentru vârsta Înaltpreasfinției Sale, dar spunea: „Eu nu pot să refuz, eu sunt călugăr”.

Desigur, a mai și certat, dar cu blândețe, spre îndreptare, nu spre pedeapsă.

Un ierarh atipic 

Atunci când vorbim despre Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen, nu trebuie să uităm de hărnicia sa. Când pornea un proiect se implica cu toată ființa sa. Acum vreo 20 ani se lucra cu mult elan la căminul de bătrâni ce ține de arhiepiscopie. Înaltul era zi lumină acolo. Tânăr, doream să merg să îi spun din realizările mele. Știam că este acolo și într-adevăr așa era. Descărca o mașină de scândură. Am luat binecuvântare și am încercat să-i spun una-alta. ­

Mi-a spus: „Bine, povestim cât descărcăm mașina de scândură”. Înaltul avea în jur de 70 de ani, eu aproximativ 30.

Poate se întreabă mulți de ce acum, la plecarea lui, a plâns ­întreaga Bucovină. Au plâns pentru că l-au iubit. De fapt, au răspuns cu dragoste la dragostea sa necondiționată. Înaltul ne-a iubit și ne-a învățat să iubim. L-am iubit pentru că și el ne-a iubit. Era atent la preoți, la nevoile lor. Știa necazurile lor. Nu de puține ori spunea: „Preoții au copii care trebuie trimiși la școală, unii slujitori au greutăți, nepu­tințe, sunt bolnavi ei sau soțiile lor. Trebuie să-i înțelegem, trebuie să-i ajutăm”. Și așa a făcut.

Momentele de tristețe fac să nu pot scrie pe hârtie totul. ­Lacrimile apar în colțul ochilor în fiecare moment pentru că a plecat dintre noi Părintele nostru. Ne ogoim durerea doar cu nădejdea că părinții ne veghează din cer. Am credința că Înalt­prea­sfințitul este cu noi și nu ­ne-a părăsit.