Un chip de lumină și har - Episcopul Ioan Mihălțan

S-au împlinit vineri 15 ani de la trecerea la cele veșnice a celui ce a fost Episcopul Oradiei, Ioan Mihălțan (27 septembrie 1926 - 17 martie 2008). Un om deosebit, cu o puternică personalitate, care a marcat viața bisericească din Bihor și Sălaj vreme de 17 ani și care a lăsat amintiri neșterse în inimile tuturor. L-am cunoscut pe vlădica Ioan în anul 1982, pe când eram student la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, iar dânsul ne era profesor la Catedra de Îndrumări misionare.

Fiind capelan, încă de la început m-am apropiat de el, pentru că în fiecare zi de miercuri dimineața slujea Sfânta Liturghie în capela institutului. Era ceva sacrosant pentru el, niciodată în cei patru ani nu l-am văzut să lipsească de la altarul capelei miercurea, iar în fiecare seară când se afla la Sibiu - pentru că de vineri până duminică se ducea la Parohia Ohaba, unde era preot pa­roh - venea la catedrală și lângă un stâlp din pronaos asculta slujba Vecerniei.

Când plecam la practica agricolă la începutul anului universitar, în luna octombrie, programul de la capelă era mai scurt, dar părintele Mihălțan venea la ora 5 dimineața și săvârșea miercurea Sfânta Liturghie.

Îmi mărturisea că pe când era elev la Liceul Greco-Catolic „Sfântul Vasile” din Blaj, el fiind ortodox, în fiecare dimineață la ora 7 era la Sfânta Liturghie săvârșită în catedrală de Mitropolitul Alexandru Nicolescu, dându-l exemplu elevilor greco-catolici care nu prea erau punctuali la slujbă.

Slujea frumos, având un glas mlădios și dulce, nu-i plăceau fastul și nici slujbele și predicile exagerat de lungi, motiv pentru care era iubit de studenți. La curs era apropiat de auditor, dând povețe și sfaturi folositoare și mustrând cu rezervă atunci când situația o impunea. Îi plăcea să meargă la plimbare prin centrul orașului după-amiaza însoțit de către un student, intrând prin librării și căutând ultimele apariții editoriale.

De multe ori mă lua și pe mine la plimbare și căuta să afle ce planuri de viitor am. Când i-am mărturisit gândul de a mă face călugăr, mi-a spus tăios: „Să nu crezi că te faci călugăr ca să-ți ajuți neamurile, căci n-ai să poți; să nu crezi că te faci călugăr c-ai să ajungi episcop, că n-ai să ajungi; să nu crezi că te faci călugăr ca să-ți fie ușor, că n-o să-ți fie ușor, ci greu!”. Erau cuvinte care i-au fost spuse și lui de Mitropolitul Nicolae Bălan atunci când a cerut să fie hirotonit preot celib.

Odată, împreună cu alți doi colegi, părintele Vasile Brete din Zalău și părintele Ioan Herda din Brașov, am fost chemați de dânsul să mergem două zile la Ohaba, unde am cântat la biserică și am făcut o vizită prin parohie. Am putut vedea atunci dragostea lui pentru enoriașii care-i erau și consăteni, precum și respectul de care se bucura în fața acestora.

În anul II de facultate mi-a cumpărat un pardesiu negru pe care l-am purtat multă vreme. Era apropiat de studenți, pe care-i iubea și îi respecta. Nu suporta minciuna și perfidia, nici „evlavia” debordantă de tip pietist. Zilnic ne îndemna să citim câte un capitol din Sfânta Scriptură - din Vechiul și din Noul Testament, precum și alte cărți folositoare: literatură, beletristică, cerându-ne la examen să prezentăm caietul sau registrul cu notițe și însemnări din cele citite, pe care-l controla și-l semna de fiecare dată.

Cine mai știe că, de fapt, capitolul „De vorbă cu credincioșii”, din „Cartea de rugăciuni” tipărită la Sibiu înainte de 1989 - pe vremea Mitropolitului Antonie Plămădeală - a fost redactat de către părintele profesor Ioan Mihăl­țan, nemenționat din păcate la prima ediție, ci abia după aceea.

Era un om altruist, ajutând cu bani și cu sfaturi multă lume necăjită. Intervenea la medici pentru bolnavii pe care-i cunoștea și mai ales pe cei din satul său, Ohaba, pe care-i vizita regulat la patul suferinței.

În anul 1984, când la Muzeul Satului din Sibiu s-a turnat filmul artistic „Horea”, părintele Mihălțan împreună cu părintele Ioan Boțocan de la catedrală au făcut figurație ca preoți la scena supliciului lui Horea, lucru ce se poate vedea pe peliculă până astăzi. Îmi mărturisea odată că de multe ori mergând la parohie, de la Cunța, de unde-l lăsa autobuzul, neavând cu ce mai merge, făcea aproape 15 kilometri peste dealuri pe jos ca să poată ajunge acasă. Pentru el, casa era Ohaba, unde se născuse și unde lucra cu sârg în ogorul Domnului, iar Sibiul era locul unde-și desăvârșise formarea intelectuală și unde depunea toată osârdia în formarea duhovnicească a tinerilor teologi. Se simțea bine între tineri, întinerind odată cu ei.

Înainte de Revoluție a fost chemat ca Arhi­ereu-vicar la Oradea de către Episcopul Vasile Coman, originar din Deal-Alba, dar și Episcop- vicar la Sibiu, însă dragostea față de studenți și față de parohieni l-a oprit să răspundă acestei chemări.

Totuși, voia lui Dumnezeu a fost mai puternică, în așa fel încât îndată după Revoluție a fost ales Arhiereu-vicar la Oradea cu titlul de „Crișanul”, iar mai apoi, în 1992, a devenit - împotriva multor opreliști, cum mărturisea el - Episcop al Oradiei. Aici a lucrat mult și frumos, lăsând o amintire plăcută și de neșters. Slujea aproape zilnic în Capela episcopală, iar duminica era întotdeauna pe teren. Dimineața hirotonea un nou preot, iar seara la Vecernie îl instala la parohie.

Am avut bucuria de a-l avea ca arhiereu slujitor la ceremonia de ipopsifiere, ce a avut loc în 11 octombrie 1997 în Catedrala Episcopală din Alba Iulia. Din păcate, n-a putut fi prezent la hirotonia întru arhiereu, având o sfințire de biserică în eparhie.

Ca arhiereu am avut întâlniri și ceasuri de taină cu vlădica Ioan, care mereu mă încuraja și mă îmbărbăta în slujirea de la Sibiu, ce o făceam alături de Mitropolitul Antonie Plămădeală.

În anul 2004, între Crăciun și Bobotează i-am făcut o scurtă vizită la Ohaba, unde se afla retras - era bolnav cu picioarele și s-a bucu­rat mult de vizită, oprindu-mă la masă și trimițându-l pe părintele paroh Vasile, nepotul său, să mă însoțească să vizitez muzeul, biserica parohială și mormântul deja pregătit.

Mereu îmi spunea: „Domnul meu, să nu faci să nu vii la înmormântarea mea!” și, într-adevăr, așa a făcut Dumnezeu. Cu trei zile înainte de instalarea ca Episcop al Tulcii, am fost la înmormântarea vlădicului Ioan și la așezarea lui la umbra bisericii din satul natal Ohaba, pe care l-a iubit atât de mult.

Aici și-a lăsat toată agoniseala vieții: cărțile, engolpioanele și veșmintele care au fost așezate în muzeul parohial amenajat cu exponate istorice și etnografice de către el încă de când era profesor.

Au trecut 15 ani de la despărțirea de Episcopul Ioan Mihălțan și amintirea lui a rămas pururea vie în inimile celor care l-au cunoscut și l-au iubit cu adevărat.

Dumnezeu să-i facă parte de veșnica odihnă, iar memoria să-i fie binecuvântată.