Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă In memoriam Vederea cea îngerească din ceasul ultimei plecări

Vederea cea îngerească din ceasul ultimei plecări

Galerie foto (1) Galerie foto (1) In memoriam
Un articol de: Grigore Ilisei - 10 Ianuarie 2023

Îmi place să-mi imaginez că ilustrul confrate al nostru Dumitru Radu Popescu, D.R.P.-ul cum i se spunea dezmierdător și prietenesc în lumea din juru-i, a plecat dintre noi, zburând spre tării, cu o lumină îngerească pe chip, fără de umbra de tristețe a eroilor săi din piesa de teatru „Acești îngeri triști”. Lăsându-mă purtat de închipuire, zăream ceea ce se petrecuse ca într-un vis în ceasul din urmă. Peste obrazul cel supt de suferințe al fiului de învățători de sorginte oltenească, statorniciți în ocina transilvană a Bihorului, sub streașina înălbitelor sprâncene stufoase, se așternuse parcă o maramă cu sclipăt angelic și mărturisitor. Bătea acea oară a despărțirii și a bilanțului unei existențe. În zvârcolirea ruperii de teluric și zvâcnirii întru atingerea celestului, pe dinaintea ochilor, pupile ale adâncului și înaltului, prin fața privirilor celui gata de desprindere se perindau cinematografic întâmplările dintr-o viață cu urcușuri și coborâșuri, dar în neostoita căutarea a vârfului. Zumzetul roiului de imagini, ce se înlănțuiau aidoma secvențelor unei fascinante saga cinematografice, era propulsator. Se putea înălța. Ceea ce se derula filmic și tâlcuitor îi îngăduia să zică, aidoma înaintașilor lui plugari din Oltenia, că nu făcuse degeaba umbră pământului. Lăsase urme, înmulțise talantul. Încolțea speran­ța că avea cu ce se înfățișa la marele examen al judecății supreme. Traista sa nu era goală. Trăgea destul la cântar. Că mulți dintre semeni prețuiau avuția lăsată de el și că alții o negau, fie din ignoranță, ori din răutate, era o realitate de necontestat. Atitudinea celor din urmă îl făcea însă încrezător. Răsunau în făptura lui, în sufletul pregătit să se așeze în împărăția veșniciei, cuvintele „Fericirilor”. Primise pătimitor și nu resentimentar lovitura nedreaptă a pietrei. Așa că avea nădejde pentru timpul balanței.

Dumitru Radu Popescu a început să scrie și să publice în vremuri neprielnice cele ale proletcultismului și realismului socialist. A debutat în 1958 cu volumul „Fuga”. Prozele lui aduceau un sunet proaspăt, autentic în peisajul ideologizat și plin de clișee al acelor ani. Scriitura sa se înrudea fericit cu marea literatură ardelenească a lui Rebreanu, Slavici, Agârbiceanu, dar pulsa în paginile tânărului prozator o undă de lirism, ce conferea scrisului său note particulare, unele ce aveau să se amplifice și să se îmbogățească ulterior. Acelui început promițător i-au urmat an de an, cu o cadență a alergătorului de cursă lungă, creații puternice, cu pecete proprie, care aveau să-l consacre ca un înnoitor, având, asemenea lui Nichita Stănescu în poezie, rolul de a împrimăvăra proza românească, scoțând-o din poncifele realismului socialist. În cărțile lui curgea seva vieții într-o transcripțiune stilistică a modernității și o viziune necanonică. Dumitru Radu Popescu s-a afirmat printre acei prozatori români postbelici care au adus scrisul epic în marea albie a tradiției de până la Al Doilea Război Mondial, venind, totodată, cu propria și valoroasa lor contribuție prin racordarea la universal, într-o construc­ție epică și o matrice stilistică de coloratură națională. Cultivat, ști­u­tor de carte, inventiv, laborios, Du­mitru Radu Popescu a fructificat cu vigurosul lui talent zăcământul de fantezie și humor oltenesc, valorificându-l cu rigoarea dobândită în studiile academice de la Cluj și din mediul scriitoricesc elevat al cetății transilvane. A pornit în acei ani precum un conquistador la cucerirea de noi redute stilistice și la articularea unei viziuni a unicității. A izbutit, prin juxtapunerea unor modalități de expresie ce nu încăpeau în aceeași teacă, să ajungă la o sinteză roditoare, generatoare de nouă identitate, cu existență de sine stătătoare. Izbânzile lui, ca și ale altor congeneri, au reprezentat câștiguri de mare preț pentru epica românească a vremii. Cum afirmă Dumitru Micu în exegeza de finețe analitică din „Dicționarul General al Literaturii Române”, acest prozator, prin marile lui cărți, „F” (1969), „Vânătoarea regală” (1973), ori seria „ Viața și opera lui Tiron B”, I și II (1980-1982), a dărâmat zăgazurile în materie de tehnică romanescă. Prozatorul a găsit formula viabilă, împletind dramaticul cu liricul, grotescul cu diafanul, umorul, ironia cu gingășia, sublimul cu precarul, topindu-le în plasma nerostitului. Parcurgând proza lui Dumitru Radu Popescu, pot fi stabilite filiații cu eposul american al lui Faulkner, cu cel al realismului magic sud-american, cu tehnicile Noului Roman, cu abordările absurdului. La masa de scris se produceau uimitoare metamorfoze. În această alchimie tainică, precipitarea era a eului creator, viu, fremătător și bogat. Se nășteau creații în care glăsuia mereu însuși autorul, izvoditorul cu amprenta neasemănării. Și astfel prozatorul român, exploratorul de noi teritorii stilistice, se încadra perfect în caracterizarea aceluiași Dumitru Micu, de promotor al „realismului nețărmu­rit”. El era plăsmuitor de miracole. Spre pildă, zugrăvea voluptos și miezos grotescul unor momente funebre, dar macabrul se convertea, ca urmare a atingerii măiestre a unei coarde ca de vioară, într-un poem al morții, în care spectacolul carnavalesc își pierdea surprinzător relevanța, lăsând loc grației.

Dumitru Radu Popescu s-a distins ca spirit inovator, cu marcă proprie inconfundabilă, și în teatru. În palmaresul dramaturgului figurează 30 de piese. Unele au vocația scenei, altele rămân doar texte de lectură. Toate însă se înscriu în aceeași direcție a experimentului, împerechind osmotic eroicul cu vulgarul, cabotinajul, trivialitatea cu delicatețea, gracilitatea, banalul cu extraordinarul. Contrariile se pun reciproc în valoare, iscând frumu­seți și tâlcuri nebănuite. Modernitatea tehnicilor dramatice ale lui D.R.P. e sincronă cu cele mai noi tendințe mondiale în materie de teatru. Piesele lui se structurează shakespearean, întrețesând organic motive universale cu cele românești tradiționale ale folclorului românesc, poftit la acest ospăț spiritual cu ceea ce avea peren și autentic. Dramaturgia lui Dumitru Radu Popescu e populată de personaje puternice, memorabile, pendulând între realitate, himeră și vis. Marele Will i-a fost spirit tutelar. L-a inspirat în actul creator dramaturgic și autorul dramatic n-a ostenit să-i deslușească tainele prin lecturi succesive, revelatoare de semnificații doar de el intuite, generatoare de elanuri și soluții proprii.

Dumitru Radu Popescu s-a manifestat și pe tărâmul scenariului cinematografic cu același apetit al inovării, subliniat drept caracteristic demersului său în atotcuprinzătoarea exegeză pe care i-a dedicat-o Titus Vîjeu, o autoritate a criticii de film, ce a luat forma unei cărți de referință „Noi CINEMAgrafia, F de la film, Dumitru Radu Popescu, scenaristul unor îngeri veseli, scenaristul unor îngeri triști”. Scriitorul de cinema, cum se degajă din carte, dispune de calități care l-au impus drept unul dintre cei mai importanți scenariști de la noi. Scrisul său are densitate vizuală, una ce se pliază perfect pe vocația epică a filmului. Scenaristul ocolește cu pricepere schematismul, ce pândește ecranizarea. Știe a spune povestea ca fapt de viață, cu tâlcurile, cu povețele și răsunetele afective, cu umorul subțire și șfichiuitor de sorginte oltenească. Povestea nu cade niciodată în gol, pentru că astfel de opere intră în reacție întotdeauna cu spectatorul, cu bagajul lui de imagini, de trăiri, sentimente, întocmai cum procedează imbatabil acei faimoși „story letters” transoceanici.

Fațetele diamantine ale perso­nalității plurivalente a lui Dumitru Radu Popescu sunt întregite de publicistica sa acroșantă, mește­șugit scrisă, doldora de observații inedite.

Pogorâse ceasul dinaintea ultimei plecări. Ca pe un ecran se succedau imagini ale întâmplărilor vieții de poveste. La despărțirea de lume, cel chemat la ceruri avea temeiuri să fie mulțumit. Lăsa o moștenire scriitoricească demnă de respect. În ceea ce privește faptele purtării omenești sigur fusese supus greșelii, dar avusese drept pravilă de viețuire iubirea aproapelui. Așa încercase să rânduiască misia sa de staroste al breslei scriitoricești clujene și în același mod se străduise să rostuiască și demnitatea de președinte al Uniunii Scriitorilor, exercitată în ultimul deceniu cea­ușist. Se manifestase în împrejurări potrivnice, însă fusese călăuzit de dorința de a salva ceea ce se putea salva, de a face bine, de era posibil și nu rău. Îi proteguise, când fusese cu putință, pe unii dintre confrații supuși prigoanei. Însuși felul demn în care a părăsit funcția i-a atras respectul multora dintre reprezen­tanții obștii scriitoricești. Și-a continuat prodigiosul parcurs creator, câștigând un loc de seamă în areopagul intelighenței româ­nești, fiind ales în Academia Română și în­credințându-i-se conducerea editurii forului academic.

Suna ornicul și se apropia vremea plecării. Prin marama ce învelea ca un acoperământ de mormânt din vechime chipul celui ce urma să-și dea sufletul, pre numele lui Dumitru Radu Popescu, răzbătea o lumină îngerească. Aureola lucrarea unui om care se învrednicise să-și însemneze nepieritor trecerea prin cultura românească.