Virgil Cândea, un om de cultură profund creştin

Virgil Cândea (1927-2007) a fost un cercetător al vechii culturi româneşti, aducând contribuţii esen­ţiale în cercetarea umanismului românesc, fiind în acelaşi timp şi un autentic trăitor al învăţăturii ortodoxe, lucru cu atât mai lăudabil cu cât preocupările sale creştine s-au manifestat într-o epocă ostilă practicării făţişe a credinţei.

După căderea regimului comunist din România, când tinerii erau avizi de cultură duhovnicească şi căutau atât duhovnici pentru îndrumare, cât şi oameni de cul­tură credincioşi, pentru a le sorbi înţelepciunea, studenţii reuniţi în ASCOR l-au aflat între cei luminaţi şi pe academicianul Virgil Cândea. Într-un text publicat de portalul Doxologia, protosinghelul Teofan Popescu relatează câteva amintiri legate de omul de cultură a cărui casă, „ticsită de cărți foarte valoroase, era ca un topos cultural al regăsirii românești prin Crucea și Învierea Domnului Hristos”. Mai aflăm că era foarte smerit şi se lăsa foarte greu convins să le vorbească tinerilor în conferinţe, însă accepta să publice articole în revista „Schimbarea la Faţă”.

Părintele menţionat îşi aminteşte: „Domnul profesor Virgil Cândea îmi mărturisea cu tristețe că s-ar fi așteptat ca importanța foarte mare a epocii Sfântului Paisie Velicicovschi pentru Ortodoxia românească să fie mai mult conștien­tizată în viața noastră bisericească de astăzi. Domnia sa spunea că și-ar fi dorit ca toată viața să se ocupe de scrierile Sfântului Paisie și, în general, de tot ceea ce ține de literatura filocalică. De abia, însă, după căderea regimului comunist, el a putut să dedice mai mult timp acestui domeniu și să publice studii solide referitoare la aceste scrieri de mare folos sufletesc”. Autorul semnalează un articol, „Cuvinte pentru «vremea de pre urmă»”, din 1997, pentru care, nu întâmplător, Virgil Cândea îşi alesese un motto din scrierile Sfântului Paisie de la Neamţ: „În vremurile cele cumplite de acum, lipsind foarte povățuitorii duhovni­cești, cei care vor să placă lui Dumnezeu printr-o viață curată, numai Dumnezeu Însuși și învățătura Sfinților Părinți le pot fi povățuitori și învățători”.

Vremuri de mântuire

Aducând în discuţie cuvintele bătrânilor din Pateric referitoare la vremurile de la sfârşitul veacurilor, academicianul conchidea în articolul său, în ton cu aceste învăţături: „Paradoxal, dar provi­dențial, «vremurile cele cumplite de acum» sunt dintre cele mai favorabile împlinirii spirituale. Efortul care ni se cere este mai mic: azi este de ajuns să rezistăm ispitelor. A nu face (răul) este, așadar, mai important decât a face (binele). Duhovnicul rar pe care-l căutăm îl vom găsi îndată ce ne-am hotărât să-i ascultăm sfaturile. Până atunci, învățăturile marilor maeștri spirituali de altădată sunt la îndemâna noastră. Cărțile lor, cu greu obținute, tălmăcite, copiate în trecut, ne așteaptă colbuite pe rafturi sau ne îmbie în ediții frumos tipărite și accesibile în librării, la pangar sau în chioșcuri, pe ulițe și în piețe. Cum spunea Sfântul Ioan Hrisostom în adâncul său cuvânt la Învierea Domnului: în ceasul al unsprezecelea, Hristos primește pe cei din urmă ca și pe cei dintâi, răsplătește faptele acestora, dar Se mulțumește și numai cu inten­ția neputincioșilor veniți târziu la Ospățul Împărăției. Astăzi ni se îngăduie ca, cel puțin, «să facem început bun». N-am stăruit în el cum se cuvine, ne-am poticnit din cauza slăbiciunii noastre? Să nu ne descurajăm, să începem din nou, știind că «în ce (stare) te voi găsi, în aceea te voi judeca», sperând, așadar, că vom fi găsiți la sfârșitul nostru în așezare cuviincioasă ca intenție măcar, dacă nu ca fapte”.

Este emblematic felul în care acest om de cultură aflat la cel mai înalt nivel a știut să îngemăneze în gândirea sa filosofia cu teologia, fiind în cel mai profund mod preocupat de trăirea în duhul părinților îmbunătăţiţi ai Ortodoxiei. S-a format la școala duhovnicească a părintelui Cleopa Ilie, dar era în legătură și cu părintele Petroniu Tănase de la Schitul Românesc Prodromu din Muntele Athos. În plus, s-a aflat zeci de ani în apropierea spirituală a părintelui Constan­tin Galeriu, preţuind, în acelaşi timp, sfatul și întâlnirile cu duhovnicii Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţean de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Înţelegând că este necesară întotdeauna întoarcerea la Sfinţii Părinţi, la cercetarea învăţăturii lor, Virgil Cândea s-a aplecat cu multă dragoste asupra scrierilor filocalice traduse de Sfântul Paisie de la Neamţ, dar şi asupra scrisorilor şi cuvintelor duhovniceşti trimise de Cuvios către ucenicii săi. A scris studii, prefeţe, comentarii, a ajutat la realizarea unor ediţii noi, aducând în atenţia contemporanilor influenţa curentului paisian.

„O rară putere de înţelegere a trecutului”

A fost respectat în egală măsură de oamenii Bisericii şi de cei ai culturii. Astfel, părintele Nicolae Stein­hardt îi purta peste ani o deosebită recunoştinţă, mărturisind că: „Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină - Virgil Cândea şi Paul Simionescu - m-am putut apropia de litera patristică şi de filosofia creştină”. Iar marele teolog Dumitru Stăniloae menționa într-o prefață că o anumită rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog îi fusese semnalată de Virgil Cândea. Istoricul Dan Berindei îl evoca astfel: „Volumele sale, Mărturii româneşti peste hotare, reprezintă cea mai de preţ moştenire pe care el ne-a lăsat-o şi, totodată, prin cea mai mare parte a conţinutului lor, dovada prezenţei spirituale a românilor dincolo de spaţiile româneşti, a măsurii în care ei au fost sprijinitorii credinţei şi ai Bisericii în lume. Credinţa l-a ajutat pe Virgil Cândea să aibă o rară putere de înţelegere a trecutului, ca şi a prezentului. Puţini au fost cei care au reuşit să studieze, să înţeleagă şi să explice, la măsura lui, aspectele dominante ale umanismului românesc”.

Parcurs biografic 

Născut la Focşani, la 29 aprilie 1927, Virgil Cândea a învățat la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti (1938-1945), unde a avut profesori celebri, printre care Șerban Cioculescu și Eugen Ionescu. A studiat apoi Filosofia (1946-1950) şi Filosofie - Secţia clasică (1950-1952) la Universitatea din Bucureşti, simțind ulterior nevoia să-și completeze cunoștințele, la cel mai înalt nivel, în Teologie (1951-1955). A obţinut titlul de doctor cu teza „Filosofia lui Dimitrie Cantemir“ (1970). A fost profesor universitar, dar a condus şi diverse instituţii de cercetare. A devenit membru al Academiei Române în 1993. A plecat la cele veşnice la 16 februarie 2007.