„O naştere «de Sus», pentru înnoirea celor «de jos»“

Naşterea Mântuitorului, pe care astăzi o prăznuim, ne invită să reflectăm profund asupra existenţei de dincolo de materie: de unde a venit acest Prunc? De ce venirea Lui în materie şi în istorie este un eveniment unic, irepetabil, cu consecinţe majore asupra întregii omeniri? Cu ce scop a venit El pe pământ? Cât de importantă este lumea aceasta în raport cu cealaltă? Cât de realişti şi de credibili suntem când mărturisim, în Crez, că ,,aşteptăm viaţa veacului ce va să fie“?

Există ceva dincolo de lumea aceasta? Dincolo de materie? Lumea secularizată de astăzi este tentată să creadă că nu! Că n-ar exista nimic dincolo de materie, iar spiritul, gândirea, sentimentele ar fi doar produse ale materiei. De 2000 de ani Biserica ne învaţă însă exact contrariul: materia este un produs al spiritului; tot ceea ce este material şi palpabil este o creaţie a lui Dumnezeu, Spiritul Suprem. Colindul străbun spune: ,,De când Domnul S-a născut şi pământul l-a făcut / Şi cerul l-a ridicat, în patru stâlpi l-a răzimat / În patru stâlpi de argint şi frumos l-aâmpodobit. / Tot cu stele mărunţele, cu luceferi printe ele“. (...)

Ştiinţa contemporană a ajuns şi ea la o concluzie similară. La întrebarea „Ce este materia?“, ştiinţa răspunde: energie condensată! Energia condensată ia această formă grosieră, devine materialitate. Exemplul cel mai edificator este atomul de uraniu care, distrus prin fisiune, declanşează eliberarea unei energii uriaşe, distrugătoare. Era nucleară a început tocmai prin exploziile de la Hiroshima şi Nagasaki, ce au stigmatizat istoria secolului al XX-lea.

În concluzie, noi vom spune: adevărata existenţă, adevărata viaţă este dincolo de materie, este în lumea spiritelor, în universul imaterial, unde Dumnezeu este evident, incontestabil, copleşitor, făcându-Şi simţită prezenţa într-o manieră imposibil de contestat. Este lumea unde domină iubirea infinită a lui Dumnezeu şi unde este stăpână lumina cea sfinţitoare a Lui. De acolo a venit Pruncul Iisus, acolo S-a întors după Înălţarea Sa cu Trupul la cer, acolo vom ajunge cu toţii, după ce vom trece prin poarta morţii. Strămoşii noştri ştiau aceasta: ,,Slavă să aibă nesfârşită / Dumnezeirea-ntreită / Unimea nedespărţită, // Tatăl atotţiitorul / şi Fiul Izbăvitorul / Şi Duhul Mângâietorul. // Unul, fiind în trei Feţe, / S-a pogorât să neânveţe, / Să ne-arate cu blândeţe, //Să pricepem, săânţelegem / Să cunoaştem, să alegem, / La iad, în munci, să nu mergem!“.

Minunea Întrupării

Astăzi Dumnezeu devine materie, se face un bebeluş vulnerabil în braţele unei femei foarte iubitoare, dar sărmană, o femeie pe cât de bogată în sentimente, pe atât de săracă în cele materiale. Spune colindul: „Că bogatul încă moare, ca tot omul de sub soare // Şi averea lui rămâne, de o iau rude streine. // Cât se vor muta din lume, li s-a uitat al lor nume, // Li s-a uitat şi mormântul,/ Că i-a âmpresurat pământul“.

De ce oare optează Dumnezeu pentru această soluţie, a întrupării? Pentru ca să ne convingă pe noi de realitatea celeilalte lumi, nesfârşite. Oamenii lumii noastre sunt tentaţi să se poarte ca şi când nu există decât lumea aceasta, ca şi când nu există decât materia. Or, Dumnezeu este mai presus şi dincolo de materie. El vrea să ne înveţe că duhul este deasupra trupului, că spiritul este superior biologicului, că viaţa duhovnicească este mai importantă decât viaţa trupească, pământească. Mai vrea să ne spună că, privind lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu, materia este o existenţă de categoria a doua! Este o existenţă secundară, care se va topi până la urmă în prima, cea spirituală. (...)

Ne întrebăm astăzi: Putem noi, oamenii, fiinţe materiale, să luăm contact trupeşte cu realităţi din altă lume, cu realităţi de alt ordin existenţial? Putem noi ajunge la Dumnezeu dacă El nu Se va coborî la noi? Evident, nu! De aceea, Dumnezeu a hotărât să Se facă om, pentru ca omeneşte să ne vorbească, să ne fie accesibil, să comunice cu fiecare dintre noi în parte. De aceea iniţiativa aceasta a lui Dumnezeu, a Întrupării, a adus în lume multă bucurie şi pace. Făcându-Se om, Dumnezeu nu ne mai este străin, ci, dimpotrivă, ne devine rudenie. Îl percepem ca prieten, ca apropiat, ca pe o fiinţă abordabilă, aflată în proximitate.

Sfântul Vasile cel Mare spunea frumos despre Întrupare: „Focul nu vine în fier prin deplasare, ci prin transmitere; îi transferă acestuia puterile, energiile sale, iar el nu se micşorează, ci umple întreg fierul“. Dumnezeu nu S-a deplasat spaţial, ci a binevoit către neamul omenesc: „Bunăvoire dumnezeiască a fost, nu mutare din loc!“ - spun textele liturgice.

Glasul lui Dumnezeu l-au auzit în istorie mulţi prooroci, dar omenirea a socotit că nu este de ajuns. Spunea frumos Nicodim Aghioritul: „Vederea e mai demnă de crezare decât auzul!“. La fel, în urma unei foarte puternice experienţe duhovniceşti, în cartea Iov 42, 5 ni se spune: „Din spusele unora şi ale altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut!“. Asta ne-am dorit noi oamenii dintotdeauna: să-L vedem pe Dumnezeu. Şi din clipa în care El a acceptat să Se facă materie, să Se facă om, această dorinţă ni s-a împlinit! (...)

Pruncul astăzi născut în iesle este Dumnezeu întrupat. Dar prin naşterea ca om, Dumnezeu, atât de mult S-a micşorat, Şi-a atenuat splendoarea, Şi-a diminuat grandiozitatea, încât li s-a părut celor necredincioşi că nici nu este Dumnezeu, ci un biet copil vulnerabil, expus tuturor pericolelor. În momentul Schimbării la Faţă de pe Tabor însă, Dumnezeirea Lui era de necontestat, era evidentă, strălucirea Lui venind de dincolo de lumea aceasta. (...)

Modelul Sfinţilor Brâncoveni

Se cuvine să ne întrebăm: Suntem noi duhovniceşti atât pe cât ar vrea Dumnezeu să fim? Să ne gândim fiecare în parte: dacă Hristos ne-ar lua de-a dreapta Lui, pe Tabor, am fi pregătiţi? Lumina Lui nu cumva ne-ar arde? Nu cumva doar atunci ne-am vedea păcatele? Căci pe ele ar trebui să le vedem de acum, ca să le pocăim, să le regretăm. Să ne amintim de îndemnul făcut de Sfântul Constantin Brâncoveanu fiului său cel mai mic, tentat să devină turc, pentru că avea doar 16 ani şi nu gustase plăcerile vieţii pământeşti: „Fiule, noi am pierdut totul, averea, demnitatea, viitorul… Măcar viaţa veşnică să nu ne-o pierdem. Nimeni din neamul nostru nu a abjurat“.

Martiriul Brâncovenilor este unul penitenţial, făcut cu mult regret pentru păcate. Noi, cei de astăzi, îl eroizăm, îl interpretăm diferit, dar în centrul său stă pocăinţa. Orice pocăinţă adevărată este un martiriu, este o jertfă de sine, este un regret adânc pentru tot ceea ce am greşit până acum. Doar astfel ne purificăm şi gustăm Lumina lui Hristos ca pe un nectar sfinţitor. (...)

Avem noi o inimă suficient de gingaşă încât să preţuim lucrurile duhovniceşti, cele mai presus de lume? Suntem noi suficient de înduhovniciţi ca să gustăm sărbătoarea venirii în lume a lui Dumnezeu ca pe un eveniment colosal pentru propria noastră viaţă, cu urmări asupra întreg restului vieţii? Suntem noi pregătiţi pentru eventuala trecere în lumea cea mai presus de materie, când Domnul va hotărî soarta noastră veşnică? Sau, dimpotrivă, suntem sclavii culturii secularizate de astăzi, care este în mare derută axiologică şi care nu mai ştie privi dincolo de aparenţe? (...)

Mama-Biserică ne invită astăzi să ne exersăm în iubire, să fim toleranţi cu defectele altora, dar intransigenţi cu ale noastre, să începem prin a ne schimba noi înşine în bine şi abia apoi să avem pretenţia de a schimba lumea. La un mare Părinte duhovnicesc a venit odată un ucenic recent intrat în mănăstire, care se tot plângea de confraţii săi, judecându-i, etichetându-i negativ, relevându-le neajunsurile. Plin de blândeţe şi de fermitate, avva i-a spus: „Fiule, când ai venit la mănăstire ai spus că vrei pacea. Atunci caută să te schimbi pe tine, nu pe alţii. Este mai uşor să îţi pui ţie papucei, decât să pui covor în întreaga lume!“. (...)

Fiul Cel născut în iesle, Logosul din veci al Tatălui, să reverse în noi inteligenţa cea adevărată, înţelepciunea cea îmbogăţitoare, harul cel sfinţitor! Bucuria Crăciunului să umple inimile tuturor! Şi nici prosperitatea materială să nu lipsească din casele noastre, în aceste zile sfinte de sărbători!