„A schimba felul în care oamenii experimentează viaţa sau moartea înseamnă a modifica însuşi umanul“

În prima zi a lucrărilor Simpozionului „Dialogul dintre teologie şi filosofie“ au participat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, Theodor Paleologu, Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, profesori de teologie ortodoxă şi filosofie de la Universităţile din Bucureşti şi alţi invitaţi. În după-amiaza zilei de 14 mai au mai susţinut comunicări, printre alţii, profesorii Dan Chiţoiu, Constantin Stoenescu şi preoţii profesori Gheorghe Holbea şi Gheorghe Petraru.

În referatul având tema „Raţionalitatea lumii în cadrele persoanei: actualitatea unei paradigme“, prof. Dan Chiţoiu, de la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, a vorbit despre preţenţia iluministă de a socoti raţiunea ca sursă singură a libertăţii umane. Miza a ceea ce numim tehnoştiinţă, a intervalului numit modernitate, a fost stăpânirea lumii, înţeleasă ca obiectivitate pusă progresiv la dispoziţia subiectivităţii umane. Tomas Carlson spunea că sintagma tehnoştiinţă este validă fiindcă realitatea pe care o cunoaştem ne este accesibilă datorită tehnologiei. Potrivit ipotezei pe care Carlson o lansează într-una dintre lucrările sale, „modul în care gândim şi acţionăm prin intermediul sistemelor tehnoştiinţifice nu înseamnă simplul acces la o realitate obiectivă exterioară, ci joacă un rol fundamental în constituirea şi întreţinerea a ceea ce numim realitate. Această constituire a realităţii prin tehnoştiinţă este ceva mai radical, adică continua modelare a ceea ce este propriu umanului. A schimba felul în care oamenii experimentează viaţa sau moartea înseamnă a modifica însuşi umanul. Acest exemplu de înţelegere şi descriere al omului asupra lumii şi asupra sa însuşi pe calea tehnoştiinţei dovedeşte conturarea unei schimbări de fond, în raport cu programul iluminist al ştiinţei. În ultima vreme a ieşit la iveală insuficienţa de principiu a idealului iluminist, potrivit căruia subiectul uman îşi va dobândi libertatea înţeleasă ca autonomie individuală şi autodeterminare, prin exerciţiul raţionalităţii sau al ştiinţei care livrează o înţelegere deplină şi detailată a lumii naturale şi sociale pe care o locuim“.

Un ideal care nu vizează nimic altceva decât dobândirea graţie acestei înţelegeri a puterii de a stăpâni şi manipula lumea. Este implicată aici o înţelegere a libertăţii ce îşi găseşte originea în două aspecte ce vor marca direcţia în care s-a îndreptat modernitatea: concepţia protestantă asupra credinţei şi reîntemeierea filosofiei pe certitudinea subiectului gânditor săvârşită de Rene Descartes. Cele două au în comun stabilirea unei dependenţe între libertate şi certitudine. Pe această cale se stabileşte idealul iluminist potrivit căruia certitudinea care are ca sursă raţiunea umană este singura sursă reală a libertăţii. Autodeterminarea subiectului, certă prin sine reprezintă un aspect central al ştiinţei moderne, asta întrucât subiectul uman îşi reprezintă lumea pe cale raţională, ceea ce înseamnă că lumea ca întreg devine obiect al cuceririi umane.

Principiul antropic

şi semnificaţiile lui

Prof. univ.dr. Constantin Stoenescu, de la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, a vorbit despre principiul antropic şi semnificaţiile lui.

Pornind de la un material scris de Sartre, care a făcut câteva consideraţii filosofice cu privire la teoria psihanalitică a lui Freud, profesorul Stoenescu a subliniat că în istoria ştiinţei, incluzând aici şi psihanaliza, există trei momente în care oamenii de ştiinţă au subminat poziţia omului în univers. Freud subminează această poziţie, arătând că omul nu este doar raţional, ci acţionează sub pulsiuni iraţionale, inconştiente. Celălalt moment l-a constituit episodul Darwin, care prin teoria sa evoluţionistă aşază omul în rândul continuităţii cu celelalte vieţuitoare. Ultimul din această listă este Nicolaus Copernicus, care schimbă în mod radical perspectiva generală asupra ştiinţei. Cu el se schimbă modul de raportare la lumea externă. Omul nu mai are poziţia sa de observator situat în centrul universului, ci este trimis într-un exil cosmic şi de acolo, din depărtare, el trebuie să fie doar un observator imparţial, lipsit de subiectivitate. În caz contrar, el nu mai poate demonstra că face ştiinţă.

Obiectivitatea, caracteristica ştiinţei moderne, este cunoaşterea care se supune la două criterii: primul, al testării intersubiective, şi cel de-al doilea, al comunicării intersubiective. Dacă un anumit enunţ formulat de noi are pretenţii de ştiinţificitate şi ar putea fi inclus în structura teoretică a cunoaşterii obiective, atunci el trebuie să descrie ceea ce poate fi testat, iar în al doilea rând, conţinutul informaţional al enunţurilor trebuie să fie valabil pentru toţi subiecţii.

Acest mod de a face ştiinţă a fost dominant în toate ştiinţele exacte până în secolul al XX-lea. O primă schimbare a fost produsă de mecanica cuantică în 1920, când sub înrâurirea Şcolii de la Copenhaga este teoretizată influenţa subiectului asupra rezultatelor observabile şi măsurabile. Pentru principiul antropic sunt decisive contribuţiile din cosmologie începând din 1960. Luând în considerare diferitele formulări ale principiului antropic, există două înţelesuri. Primul spune că în univers există observatori, iar acest lucru trebuie explicat. Al doilea, în univers există observatori şi acesta este de aşa natură încât în mod necesar trebuia să evolueze spre aceşti observatori. Universul ar avea un caracter finalist şi evoluţia sa trebuia să ducă la apariţia acestor observatori. În concluzie, principiul antropic caută să explice complexitatea lumii.