Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Rusaliile anului 1951

Rusaliile anului 1951

Un articol de: Marius Florescu - 19 Iun, 2011

Se împlinesc în aceste zile 60 de ani de când, în noaptea de Rusalii a anului 1951, numeroase familii din sate şi oraşe ale Banatului, aflate în apropierea graniţei cu Iugoslavia, au fost ridicate şi duse într-o direcţie, pentru ele necunoscută. Se zvonea că nu se vor opri până în Siberia. Ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de Securitate, cu armele gata de tragere, le-au spus oamenilor să-şi ia strictul necesar şi să nu creadă că se vor mai întoarce la casele lor. Unii, năuciţi sau disperaţi, au încercat gesturi de împotrivire care le-au fost fatale.

Oameni provenind dintre toate naţionalităţile conlocuitoare au fost luaţi şi transportaţi în condiţii inumane, tocmai în celălalt capăt de ţară, în câmpia Bărăganului. Ajunşi aici, în ţinuturi neumblate şi semisălbatice, s-au văzut puşi în situaţia de a-şi lua viaţa de la început, întrucât truda lor rămăsese foarte departe.

Iată cum îşi aminteşte un supravieţuitor cele trăite în acele momente dureroase: "Aveam 4 ani în iunie 1951, când în noaptea de Rusalii, împreună cu părinţii mei (...) am luat drumul deportării, spre noul nostru sat din Măzăreni. Aici am făcut primii ani de şcoală, cu învăţătorii deportării, în condiţii vitrege de viaţă, aproape inumane. Lipsa apei potabile, a mâncării, a hainelor sau a medicamentelor era un lucru frecvent. Jucăriile noastre erau ciulinii Bărăganului" (Wilhelm Weiss, "50 de ani de la marea deportare a "chiaburilor" bănăţeni", suplimentul cotidianului "Timişoara", nr. 112, 2 iunie 2001, p. 8).

Care a fost motivul acestor deportări? În acei ani, regimul comunist din ţara noastră a instrumentat şi aplicat o adevărată luptă împotriva proprietarilor de orice fel. Nimeni nu mai avea dreptul să considere ca aparţinându-i un bun mai însemnat, ci totul trebuia să aparţină tuturor, clasei muncitoare sau proletariatului. Urmând exemplul altor state comuniste, conducătorii de la noi tindeau să distrugă proprietăţile de orice fel, prin aplicarea politicii de colectivizare forţată.

Proprietarii de drept au fost pur şi simplu privaţi de bunurile agonisite cu multă trudă şi obligaţi să se înregimenteze în rândul aşa-zişilor "oameni ai muncii". Lupta făţişă a regimului contra celor numiţi în derâdere "chiaburi", "slugoi capitalişti" sau "duşmani ai proletariatului" era întruchipată prin decizii precum cea luată de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român în 3-5 mai 1949: "...hotărâm îngrădirea şi lichidarea elementelor capitaliste din agricultură şi lupta împotriva celei mai numeroase clase exploatatoare: burghezia satelor".

Revenind însă la cele petrecute în iunie 1951, observăm că deportarea sau "dislocarea" unei părţi a populaţiei de la graniţa de vest a ţării a avut şi un substrat politic. Fără a vrea să intrăm în acest subiect, vom aminti numai că şi aici o influenţă deosebită a exercitat-o imixtiunea "fratelui mai mare de la Răsărit" în treburile interne ale ţării, ţinând cont şi de situaţia de ocupaţie sovietică în care ne aflam în acele timpuri.

...Dar nu şi-au pierdut credinţa

Deportările, orişiunde au fost ele aplicate, au produs mult rău şi au marcat, dacă nu chiar distrus multe vieţi omeneşti. Ne ducem cu gândul şi la fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina de Nord, mulţi dintre ei siliţi să trăiască tocmai în îndepărtata Siberie. Ne amintim iarăşi de sutele de preoţi şi intelectuali ai ţării deportaţi fie la Canal, fie în alte părţi, rupţi astfel de locurile natale şi supuşi unor tratamente inumane.

Dacă ar fi să analizăm sensurile deportării, vom vedea că pe lângă aspectul geografic mai există unul, de natură spirituală, consecinţa ruperii de locurile natale, de Biserică şi tradiţiile satului. Ideologia marxist-leninistă a fost mobilul unei lente şi neînfrânate deportări dinspre o lume aflată în cadrele normalului, spre un altceva, foarte ceţos şi nesigur.

Din acest punct de vedere, deportaţii în Bărăgan au încercat să nu se lase pradă disperării şi, mai ales, să nu cadă în acel vid spiritual dat de deportarea într­o lume fără Dumnezeu, aşa cum ar fi vrut prigonitorii. Dimpotrivă, credinţa în Dumnezeu, păstrarea datinilor şi obiceiurilor de acasă le-au asigurat supravieţuirea în planul vieţii spirituale. Ajunşi în Bărăgan, deportaţii au respectat tradiţiile, şi-au botezat şi cununat copiii şi i-au înmormântat creştineşte pe morţi. În familiile lor oamenii s-au rugat, au învăţat catehismul ori, cel puţin, învăţăturile de credinţă mai importante. Biserici nu aveau şi nici posibilităţi pentru a şi le construi. Ortodocşii puteau merge la biserică în satele învecinate, unde la început au fost priviţi cu suspiciune de către băştinaşi, dar, în scurt timp, aceştia şi-au dat seama că nu aveau de-a face cu nişte "bandiţi", ci cu nişte simpli ţărani ca ei. "În fiecare duminică, şiruri de prunci, femei şi chiar bărbaţi făceau drumul prin baltă, relatează cineva, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie din biserica localităţii Tămăoani. Acolo se rugau Bunului Dumnezeu ca să le dea putere şi sănătate, spre a putea duce calvarul care le-a fost dat de comunişti. (...) Cei din Beba Veche, Checea şi Giulvăz au organizat un cor şi de sărbători au cântat colinde şi cântări bisericeşti, de a răsunat micuţa biserică din Tămăoani" (Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, "Rusalii â51, fragmente din deportarea în Bărăgan", Editura Marineasa, Timişoara, 1994, p. 16). Ceilalţi, romano-catolici, îşi celebrau slujbele în aer liber sau pe rând, în casele credincioşilor: "Aşa se face că în prima duminică s-a improvizat o Vecernie sub salcâmii lizierei de protecţie. (...) Vecernia nu a fost numai o rugăciune, ci mai mult plânset şi litanie, ca un bocet. Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?, îşi ziceau ei" (Rafael Mirciov, "Pagini din lagărul Bărăganului", Editura Mirton, Timişoara, 1998, p. 73).

Biserica, prin urmare, şi credinţa în Dumnezeu au fost pietrele de temelie ale celor deportaţi. Şi nu s-ar putea spune că ei au apelat la credinţă văzându-se numai în faţa unei mari încercări, întrucât credincioşia lor dovedea că o păstrau în inimi şi cugete, încă de acasă.

Comemorând acum, după mai bine de jumătate de secol, cele întâmplate în Bărăgan, să tragem învăţămintele adecvate din această lecţie a istoriei, dar mai ales să nu-i uităm în rugăciune pe toţi cei care au murit cu gândul departe de locul naşterii şi de tot ce au lăsat acasă.