Patriarhul Justinian Marina și Rugul Aprins
Regretabil, încă persistă pe alocuri câteva prejudecăți privitoare la Patriarhul Justinian Marina, între altele, se susține că acesta ar fi fost cel care ar fi dispus desființarea întâlnirilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. În realitate, aceasta s-a petrecut odată cu interzicerea asociațiilor religioase, fapt impus exclusiv de autoritățile politice comuniste.
Conform documentelor accesibile până astăzi, realitatea a fost cu totul alta: activitatea Rugului Aprins nu mai putea să se desfășoare odată cu desființarea asociațiilor religioase (1948). După moartea Patriarhului Nicodim, fiind considerat un „element” periculos, în perspectivă politică, părintele Vasile Vasilache, starețul Antimului din perioada Rugului Aprins, este îndepărtat. Între altele, părintele V. Vasilache fusese predicatorul oficial al Catedralei Patriarhale, în plin război, iar cuvântările sale nu erau deloc prietenoase la adresa sovieticilor și comunismului (a se vedea articolul nostru „Predicile părintelui Vasile Vasilache”, Ziarul Lumina 14 octombrie 2025). În locul său devine stareț părintele Valerian Zaharia, pentru o scurtă perioadă. Și, chiar dacă întâlnirile Rugului Aprins nu mai aveau loc decât pe ascuns (preponderent în casele câtorva membri: Al. Mironescu, Olga Greceanu, Constantin Joja, Vasile Voiculescu), între anii 1949 și 1950, Patriarhul Justinian îl numește stareț pe părintele Benedict Ghiuș. Ulterior, date fiind problemele de „dosar” ale părintelui Benedict - evident, în viziunea autorităților comuniste! -, stareț al Antimului devine Sfântul Cuvios Sofian Boghiu.
Iar aceste acțiuni administrative au continuat în anii ’50. Tocmai pentru a fi protejați, cu ajutorul Patriarhului Justinian, părintele Andrei Scrima, părintele Benedict Ghiuș, părintele Felix Dubneac și Sfântul Sofian Boghiu, membri ai Rugului Aprins cu toții, sunt trimiși pentru diverse activități în zona Mănăstirii Neamț. De pildă, câțiva dintre aceștia predau la Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamț. Este o mișcare tactică, tocmai pentru a-i îndepărta de București și de primejdia arestărilor. O parte dintre tinerii participanți la întâlnirile Rugului Aprins fuseseră deja arestați ori dați în urmărire, câțiva membri ai Rugului Aprins sufereau deja o primă închisoare (părintele Daniil Sandu Tudor, Anton Dumitriu, părintele Roman Braga, părintele Nicolae Bordașiu etc.).
Ceea ce rezultă din toată această poveste aparent întortocheată este că în realitate Patriarhul Justinian i-a ajutat cât a putut pe cei mai mulți dintre membrii emblematici ai Rugului Aprins. Așa cum a încercat să-i ajute - discret, dar ferm și decisiv -, în fața regimului dictatorial ateu, pe nenumărați alți clerici, spre exemplu, pe Sfântul Cuvios Cleopa Ilie.
Un caz special este cel al tânărului frate, apoi monah Andrei Scrima - devenit una dintre cele mai importante personalități ale Rugului Aprins. Dată fiind inteligența și cultura părintelui Andrei Scrima, acesta este preluat sub aripa Patriarhului Justinian, devine translator, lucrează la Biblioteca Sfântului Sinod a Patriarhiei BOR, alături de un alt apropiat al ierarhului, părintele Bartolomeu Anania. Cu ajutorul nemijlocit al Patriarhului, în mod miraculos, părintele Andrei Scrima primește o bursă pentru studii doctorale în India și reușește să plece din țară cu foarte puțină vreme înaintea arestării confraților săi în lotul Rugului Aprins (1958).
Iar ceea ce este interesant abia urmează. Documente apărute relativ recent - destul de puțin cunoscute, inclusiv între cercetătorii Rugului Aprins - demonstrează din nou relația cu totul specială dintre Patriarhul Justinian Marina și părintele Andrei Scrima, care alesese să nu mai revină în țară, tocmai pentru a nu risca arestarea. Corespondența dintre cele două personalități ilustrează cum nu se poate mai elocvent că părintele Andrei Scrima a păstrat toată viața o relație foarte caldă cu Patriarhul Justinian. Și, știm din mărturiile făcute apropiaților săi, părintele A. Scrima i-a purtat Patriarhului un respect și un devotament filial, inclusiv după revenirea sa în țară, petrecută la începutul anilor ’90, când se putea vorbi deschis, fără opreliști.
Cei doi, Patriarhul Justinian și părintele A. Scrima, se vor reîntâlni în Muntele Athos și în Occident, iar corespondența lor se va petrece prin intermediari de încredere, de pildă, prin fiul ierarhului, doctorul Ovidiu Marina, care putea să călătorească ceva mai des, începând cu micul dezgheț politic petrecut la finalul anilor ’60. Iată un fragment din scrisoarea pe care Andrei Scrima i-o trimite Patriarhului tocmai din Liban la 22 august 1966, acolo unde părintele devenise duhovnicul unei comunități monahale creștin-ortodoxe (vezi excelentul volum Patriarhul Justinian Marina, corespondență inedită, editor Pr. Dorin-Demostene Iancu, Ed. Basilica, 2018, p. 179): „Venind după întâlnirea de la Geneva, această nouă regăsire, fie și pe calea mai îngustă a scrisului, reînvie în sine emoția scrisorilor de altădată (nu e chiar mult timp de atunci!), pe care vi le adresam din India sau de pe alte drumuri și țări [...] De aceea vă rog să nu mi-o luați în nume de rău dacă voi relua aici ceea ce știți deja: că recunoștința mea pentru tot ceea ce, știut sau neștiut, am primit de la Preafericirea Voastră în acei adevărați ani de ucenicie petrecuți în preajma Preafericirii Voastre nu face decât să sporească odată cu trecerea anilor și cu deslușirea acestei rânduieli de taină a Domnului în care îmi este dat să trăiesc. Și tot astfel, legăturile vii, sufletești, se adâncesc și se întăresc, țesând o mai puternică apropiere și înțelegere, în ciuda depărtărilor. (Însă nu e mai puțin adevărat, până la urmă, că toate acestea mă fac să doresc cu atât mai mult putința de a Vă revedea cu răgaz îndestulat, spre o adevărată împărtășire sufletească)”.
Deosebit de valoroasă, corespondența respectivă evidențiază numeroase aspecte de diplomație ecleziastică, la care părintele A. Scrima era deja un actor important prin rolul său de consilier al Patriarhului Ecumenic Athenagoras și trimis al acestuia la Conciliul Vatican II. Cu alt prilej, părintele Andrei Scrima îi scrie, între altele, despre o proximă vizită a Patriarhului Ecumenic în România, vizită pe care și-a dorit-o el însuși și, cu siguranță, a sprijinit-o (17 septembrie 1967, p. 213): „Așadar, în curând Patriarhul Athenagoras va veni în România: împlinire a unei vechi și fierbinți năzuințe. (E foarte adevărat că Patriarhul Athenagoras nu e decât foarte «vag» grec: e român macedonean cu aliaj albanez - dar aceste amănunte nu sunt spuse în public și mai ales nu sunt de spus în fața anturajului lui grec). Nu vă voi ascunde faptul că, la un moment dat, am fost ispitit de gândul de a veni în România ca să fiu de față la vizita Patriarhului Ecumenic: dar, bineînțeles, până la urmă mi-am spus că timpurile nu sunt încă coapte... De departe însă și, în același timp, de foarte aproape, mă bucur nespus de această întâlnire față către față între el și Preafericirea Voastră: știu cât de mult vă respectă și vă iubește, și cât dorea - după fugitiva ocazie de la Athos - o întâlnire prelungită cu Preafericirea Voastră. Veți putea constata astfel cât de departe e Patriarhul Athenagoras de orice țel politic sau de stăpânire «centralizată» asupra celorlalte Biserici, sau de intenția de a «părăsi învățătura ortodoxă» (!). Dorința lui, foarte simplă și lăudabilă (și care a devenit din ce în ce mai luminoasă pe măsură ce înaintează în vârstă), e, cred, aceea a oricărui ortodox conștient: de a promova efectiv unitatea interortodoxă; de-a pune, în sfârșit, capăt tristelor invidii și concurențe dintre Bisericile Ortodoxe”.
Recenta vizită în România a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, prilejuită de sfințirea picturii Catedralei Patriarhale, este confirmarea fericită a unei continuități ecleziastice nedezmințite.