„Spiritul românesc a crescut în contemplație, la umbra mănăstirilor”

Filosoful și matematicianul Anton Dumitriu s-a numărat printre participanții la întâlnirile Rugului Aprins care se petreceau în anii ’40 ai secolului trecut la Mănăstirea Antim. Viața acestuia a fost cu adevărat excepțională și relativ puțin cunoscută încă în spațiul public.

Viitorul matematician și istoric al logicii s-a născut la Brăila în anul 1905. Anton Dumitriu a urmat cursu­rile Facultății de Științe a Universității din Bu­curești, iar în anul 1929 și-a luat licența în matematică. Între anii 1929 și 1938 a fost profesor de matematică, mai întâi la Brăila, apoi în București. După ce și-a luat doctoratul în filosofie (1938), devine asistent, mai târziu profesor, al cursului de logică, la invitația profesorului P.P. Negulescu (Facultatea de Litere și Filosofie, Universitatea București).

Cercetările sale începute cu teza de doctorat intitulată Bazele filosofice ale științei vor fi continuate peste ani în același spațiu, autorul fiind acut interesat, între altele, de filosofia științei. Concretizarea acestor căutări avea să fie ilustrată și prin coordonarea celor trei cicluri de conferințe cu titlul Știință și Cunoaștere care s-au petrecut în Capitală, la Fundația Carol, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Alături de alte studii și eseuri, textele acestor conferințe au fost publicate în revista Caiete de filosofie, coordonată chiar de profesorul Anton Dumitriu. Au semnat acolo și au ținut conferințe nume ilustre ale științei, culturii și filosofiei românești, precum: Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Florian, Dimitrie Gusti, Mihail Ralea, Tudor Vianu, Alexandru Posescu, Constantin Noica, Grigore Moisil, Ion Biberi ș.a. Doi dintre conferențiarii acestui grup au fost Virgil Stancovici și Alexandru Mironescu, alți viitori membri ai Rugului Aprins, alături de Anton Dumitriu, și ei pasionați de filosofia științei.

Din păcate, întrucât a fost membru al Partidului Liberal și chiar deputat (1946-1948), profesorul Anton Dumitriu avea să pătimească în închisorile comuniste. Pornindu-se de la pretexte inventate, căci ajunsese director al Societății „Creditul Minier”, Anton Dumitriu face pușcărie politică între anii 1948 și 1954. Eliberarea din închisoare nu avea să-i aducă reintrarea pe un făgaș profesional normal. Abia începând cu anul 1964 devine cercetător al Centrului de Logică al Academiei Române. În această postură urma să elaboreze opera sa capitală: Istoria logicii (patru volume), dar și alte eseuri care urmau să dea seama de adevăratele sale căutări, anume cele de natură filosofică și spirituală.

Aparenta deschidere prooccidentală petrecută în anii ’70 ai regimului comunist i-a favorizat filosofului român și o recunoaștere internațională, fiind invitat să predea în medii universitare în Italia și Franța, totodată, a colaborat cu studii la importante reviste europene de profil. În această perioadă fastă a vieții, Anton Dumitriu devine membru al Accademia Mediterranea del Dialogo (Roma), al Accademia Marchese (Ancona), al Centro Superiore di Logica e Scienzia Comparate (Bologna), primește premii internaționale și, din nou, în 1984, premiul Academiei Române (prima oară fusese distins cu Marele Premiu de Stat acordat de Academia Română în anul 1940, pentru volumul intitulat Logica nouă). A fost chiar invitat să devină membru al Academiei Române, dar a refuzat. Anton Dumitriu a plecat din această lume în anul 1992, slujba de înmormântare fiind ținută de părintele Constantin Galeriu.

Căutările sale de ordin spiritual au fost multiple, unele la modă în anii interbelici. Dar descoperirea isihasmului l-a apropiat definitiv de creștinismul ortodox. Conform programului tipărit, Anton Dumitriu a fost unul dintre participanții la întâlnirea care a anticipat reuniunile Rugului Aprins de mai târziu, petrecută între 1 și 7 august 1943 la sediul Mitropoliei Creștin-Ortodoxe Române din Cernăuți (vezi articolele noastre din Ziarul Lumina, Alexandru Mironescu despre începuturile Rugului Aprins, Retragerea duhovnicească de la Cernăuți, mai ales cel intitulat Constantin Noica: Să creăm punți!, publicat în 15 ianuarie 2025).

La întâlnirile Rugului Aprins, participarea lui Anton Dumitriu nu a fost constantă, probabil din cauza responsabilităților sale profesionale și politice. A avut un rol esențial, pentru o vreme, în formarea lui Andrei Scrima - studentul eminent care i-a devenit asistent la catedră, ulterior secretar la Societatea „Creditul Minier”, monahul de mai târziu, ajuns la Mănăstirea Antim și la întâlnirile Rugului Aprins grație profesorului Anton Dumitriu.

După eliberarea din închisoare, Anton Dumitriu s-a retras pentru câteva luni, în căutarea isihiei, la Mănăstirea Slatina (Suceava).

Rezultatul acestor căutări personale de ordin spiritual a fost ilustrat în câteva studii care au încununat opera profesorului Anton Du­mitriu: Philosophia mirabilis. Încercare asupra unei dimensiuni necunoscute a filosofiei greceşti (Editura Enciclopedică Română, 1974, reeditată apoi la Fundaţia Culturală Română, 1992), Culturi eleate şi culturi heracleitice (Editura Cartea Românească, 1987) ori Homo universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane (Editura Eminescu, 1990).

Din informațiile adunate până astăzi, Anton Dumitriu nu a fost unul dintre membrii emblematici ai Grupului Rugul Aprins, ci mai degrabă un marginal. Anton Dumitriu a fost o personalitate mult prea complexă pentru a fi arondat unui contur prea clar: plurivalența căutărilor de ordin spiritual nu l-a împiedicat să scrie o inegalabilă încă, pentru cultura română, Istorie a logicii.

Profesorul Anton Dumitriu era convins de înclinația deopotrivă contemplativă și știin­țifică a etosului românesc, idee reluată și dez­voltată, ulterior, în diverse studii (vezi Cuvântul înainte la volumul 4/1942 al revistei „Caiete de filosofie”): „Spiritul românesc nu s-a dezvoltat prin speculație: dimpotrivă, el a crescut în contemplație, la umbra mănăstirilor, nu la lumina cărților. (...) Moștenitori însă și ai unui spirit latin, prin esența lui pozitivist, noi eram mai aproape de știința Occidentului decât de filosofia lui. Dacă ținem seama de aceste constatări, este clar că spiritul românesc nu ar fi putut crea decât în ordinea mistic-contemplativă sau în ordinea științifică. Pentru aceste preocupări era pregătit în interiorul lui, pentru aceste discipline se pregătise istoric, aș spune, îl pregătise istoria”.

Pe de altă parte, atracția către practica isihastă nu l-a împiedicat pe Anton Dumitriu să muncească timp de trei luni, pe nu mai puțin de 50 de caiete, la o eventuală rezolvare a Marii Teoreme a lui Fermat, umăr la umăr cu părintele Petroniu Tănase!...

Aceasta se petrecea, undeva în anii ’50, într-un spațiu nu tocmai obișnuit cu asemenea rafinamente ale intelectului, anume la Mănăstirea Slatina (vezi mărturia Mitropolitului Antonie Plămădeală din volumul acestuia, intitulat Rugul Aprins, Sibiu, 2002, pagina 31). Iar dacă Marea Teoremă a lui Fermat, enun­țată în anul 1637, și-a găsit rezolvarea abia de curând, după peste trei secole și jumătate (Andrew Wiles, 1994), să mai precizăm că Anton Dumitriu nu a fost singurul matematician al Rugului Aprins! Între alții, părintele Petro­niu Tănase și părintele Andrei Scrima făcuseră la rândul lor studii de matematică, existau ori veneau sporadic pe-acolo (viitori) specialiști în fizică, chimie, biologie ș.a. De altfel, părintele Andrei Scrima era pur și simplu entuziast atunci când afla că mai fusese descoperită încă o zecimală dintr-o anume constantă universală!

Aceasta demonstrează potențialul excepțio­nal de care a dat dovadă creștinismul ortodox de-a lungul secolelor și infirmă perspectiva „pășunistă” de care este acuzat, pe nedrept, din ignoranță, uneori...