Alexandru Mironescu despre începuturile Rugului Aprins

Citite cu atenție, câteva dintre scrierile profesorului Alexandru Mironescu, unele publicate abia în ultimii ani, dau mărturie și ne lămuresc în privința unor probleme controversate asupra istoriei reale a fenomenului cultural-spiritual intitulat Rugul Aprins, pornit la Mănăstirea Antim din București în anii ’40. Aceste scrieri sunt completate în mod fericit de corespondența membrilor emblematici ai Rugului Aprins, de alte informații existente în arhive. Pornind de la scrierile lui Al. Mironescu, voi stărui în continuare asupra întemeierii Rugului Aprins.

Una dintre confuziile uzu­ale este aceea că retragerea spirituală de la Cernăuți (1-7 august 1943), organizată de Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea, ar fi fost prima întâlnire a Rugului Aprins. Este o exagerare, ținând cont de participanți, de ceea ce s-a petrecut în mod real acolo: au avut loc importante dialoguri, între câțiva s-a coagulat o mirabilă comuniune, dar miza acestei reuniuni nu era căutarea isihastă. Nu mai puțin prețioasă însă, această întâlnire poate fi socotită fără greș un moment premergător al întâlnirilor ulterioare de la Mănăstirea Antim. Reuniunea din 1-7 august 1943 a fost organizată chiar în sediul Mitropoliei din Cernăuți și s-a intitulat „Șapte zile de priveghere”. La această retragere spirituală au participat câțiva invitați din București (pr. Benedict Ghiuș, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Constantin Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Elian, Henri H. Stahl, Paul Stahl, Mac Constantinescu ș.a.) și câțiva localnici (Mitropolitul Tit Simedrea, pr. Ștefan Slevoacă, pr. Martinian Ivanovici, o seamă de scriitori bucovineni etc.). Nu este tocmai prima întâlnire de acest gen în România - după modelul unor reuniuni relativ uzuale în Occidentul interbelic -, recomand un volum important pe acest subiect, publicat de arhim. Policarp Chițulescu: „Reuniuni ale spiritului. Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei (1886-1971) și primele reuniuni spirituale din România” (Ed. Dinasty Books Proeditură și Tipografie, București, 2000).

Abia ecourile acelor zile ne lămuresc asupra a ceea ce s-a petrecut acolo, inclusiv unele documente (parțial, inedite). Câteva dintre aceste ecouri le vom afla din mărturiile scrise ale lui Al. Mironescu și din corespondența acestuia.

Conceput la sugestia poetului și jurnalistului Sandu Tudor, așa cum declară din start autorul, eseul lui Alexandru Mironescu, intitulat „Calea către inima mea” (datat: Comuna Domnești, 20-30 august 1947), este edificator. Această mărturie a fost publicată, din păcate, abia după căderea comunismului, în volumul lui Al. Mironescu „Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins” (Ed. Anastasia, 1998). Reeditat recent la Ed. Humanitas (2019), grație celor câtorva prețioase mărturii pe care le conține, eseul sus-amintit devine o sursă bibliografică sine qua non pentru cercetătorii Rugului Aprins. Iată câteva fraze edificatoare notate de profesorul Alexandru Mironescu („Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins”, Ed. Humanitas, 2019, p. 40):

„De la Cernăuți ne-am despărțit - dar nu cum se despart niște turiști care au petrecut împreună momente foarte plăcute, deoarece fiecare trăise ceva care putea aduce în viața unui om sentimentul seriozității, al so­lemnității vieții, fără să fie eliminat acel «umor duhovnicesc» pe care l-au păstrat Sfinții Părinți și cu care ne întâlnim, bunăoară, în Pateric, minunata carte de dreaptă socoteală și de profundă și completă experiență spirituală. De data aceasta nu mai eram doar doi prieteni nedespărțiți, ci trei, cel puțin trei adunați pe o cale cu o stea polară la zenit. Mă simțeam legat de ei cu mult mai mult decât o bună prietenie; era deja - și nu exagerez când spun - un destin comun, era nevoia, certitudinea că pe drumul pe care m-am angajat dificultățile nu se pot rezolva decât în comun, decât în chipul acela pe care îl oferă comunitatea, comuniunea care nu înseamnă punerea în comun a insuficiențelor, ci cultivarea aspectelor pozitive ale vieții și experienței fiecăruia”.

Dar cine sunt cei trei? Din context și din mărturii ulterioare, inclusiv epistolare, deducem că aceștia sunt: Sandu Tudor, viitorul Părinte Daniil, Părintele Benedict Ghiuș și Alexandru Mironescu. Întregul eseu „Calea către inima mea”, completat apoi de mărturii alternative, dezvăluie puternica sudură sufletească dintre cei trei și ilustrează rolul central pe care urmau să-l joace în coagularea Rugului Aprins. De pildă, un paragraf mai departe, Al. Mironescu insistă asupra uneia dintre dimensiunile esențiale ale întâlnirilor Rugului Aprins, anume comuniunea întru Hristos, înflorită între mireni și cler (p. 41): „Am vorbit de comunitate, am adăugat comuniune, termen care convine mai mult, primul pretându-se la confuzii. Cert este că terenul acesta, pe care încerc să mă situez, e locul de manifestare, prin excelență, a tot ceea ce poate fi mai personal, mai semnificativ, mai autentic și mai profund adevărat în fiecare om”.

Străluciți oameni de cultură, cei trei - laolaltă cu alți membri emblematici ai grupului intitulat „Rugul Aprins al Maicii Domnului” - erau simultan dedicați și căutării duhovnicești, și celei livrești. Iată de ce printre lecturile esențiale în formarea lor Al. Mironescu amin­tește, între altele, „Spovedania unui pelerin rus”. Decriptarea acestui eseu semnat de Al. Mironescu vine, deloc surprinzător, din cores­pon­dența autorului. Iată un fragment dintr-o epistolă trimisă Părintelui Benedict Ghiuș, plecat după momentul Cernăuți pentru un an la Arad (18 mai 1944):

Scumpe Părinte Ghiuş, iată o lună şi mai bine - pare-mi-se - de când ne-am despărţit, şi încă n-am avut tihna să scriu câteva rânduri. M-am gândit deseori însă la Sfinţia ta şi la toate lucrurile care, îmi dau mereu mai temeinic seama, ne leagă pe toţi şi adânc şi pentru totdeauna. Dacă nu m-am învrednicit să scriu, în schimb am citit foarte mult şi împrejurările m-au slujit să adâncesc tocmai problema care ne-a preocupat pe noi toţi în ultima vreme. (...)

Cât îmi pare de rău că tocmai acum împrejurările ne-au risipit, dar am nădejde nesdruncinată că ne vom regăsi iarăşi împreună, ca întăriţi unul prin altul, să slujim cu putere şi pricepere sporită, valorile acestea ale Duhului, fără de care existenţa ajunge să fie o sinistră stupiditate. În momentele de restrişte sau de ascuţită singurătate mă gândesc la zilele dela Cernăuţi şi pricep odată mai mult cât s-ar transforma viaţa tuturor dacă măcar o dată pe an câţiva dintre oameni s-ar retrage în asemenea reculegeri. Sunt mai mult ca oricând convins că o ieşire din atâtea confuzii în care se zbat toţi oamenii nu e cu putinţă decât prin retrageri în meditaţie şi comuniune de felul aceleia trăite la Cernăuţi” (publicată integral de PS Părinte Timotei, în „Ziarul Lumina”, 13 august 2015).

Trei au fost axele de coordonate și imperativele sub care s-a desfă­șurat fenomenul Rugul Aprins: (1) comuniunea întru Hristos, dintre mireni și cler (ilustrată exemplar mai sus); (2) căutarea și aprofundarea isihastă; (3) dialogul continuu știință-cultură-credință. Lipsa oricăreia dintre aceste caracteristici conduce la împuținarea și la malformarea a ceea ce a însemnat Rugul Aprins. Eseul lui Alexandru Mironescu, „Calea către inima mea”, și bună parte dintre scrierile sale autobiografice, precum și cele ale altor personalități emblematice ale acestei mișcări, ilustrează cu prisosință aceste trei dimensiuni identitare ale Rugului Aprins.