Epistolele și prietenia de altădată

În Bucureştii anilor '40‑'50, Mănăstirea Antim era locul de plămadă al unei autentice culturi spirituale și efervescență duhovnicească în jurul unor mari duhovnici iubitori de slovă fină, dar mai ales ai Cuvântului dumnezeiesc. Redăm în cele ce urmează rânduri inedite de co­res­pon­dență între părintele Benedict Ghiuș și renumitul savant Alexandru Mironescu, din care reiese că întâlnirile şi zăbovirile lor duhovniceşti n‑au fost zadarnice, ci au rodit bună prietenie și dor după darurile dum­nezeiești. Aceste cuvinte doresc să‑l cinstească în chip deosebit pe minunatul părinte arhimandrit Benedict Ghiuș, mutat spre ceruri în urmă cu 25 de ani.

18 Mai 1944

Scumpe Părinte Ghiuş,

Iată o lună şi mai bine - pare‑mi‑se - de când ne‑am despărţit, şi încă nâam avut tihna să scriu câteva rânduri. M'am gândit deseori însă la Sfinţia ta şi la toate lucrurile care, îmi dau mereu mai temeinic seama, ne leagă pe toţi şi adânc şi pentru totdeauna. Dacă nu m'am învrednicit să scriu, în schimb am citit foarte mult şi împrejurările mâau slujit să adâncesc tocmai problema care ne‑a preocupat pe noi toţi în ultima vreme.

Sandu - neobositul Sandu, care de o săptămână a plecat, concentrat, întrâun sat aproape de Bucureşti - a venit de câteva ori la ţară unde stau şi mi‑a adus o carte a lui Paul Brunton, „Le sentier caché”, în care la un anumit nivel - la primul stadiu - se vorbeşte întrâo formă profană tocmai de rugăciunea inimii.

E o carte extraordinară care a produs asupra mea o neaşteptată influenţă. Nu chiar pentru cele ce scrie acolo; poate eu ştiu mai multe şi mai limpede multe lucruri de acolo, dar e pentru prima oară când iau contact cu mărturia directă şi autentică a unui om obişnuit care atestă - atestă şi el - ceea ce credeam că nu se poate obţine decât în condiţiuni excepţionale.

Că rugăciunea inimii este un fapt esenţial şi fundamental nu mai aveam nici o îndoială, dar tăinuiam părerea de rău că rămâne pentru mine, un om de rând, o bucurie inaccesibilă. Paul Brunton, întrâo formă de o simplitate tulburătoare, mâa convins definitiv că cel puţin o primă treaptă o poate urca absolut orice om, rugăciunea inimii - sau întâlnirea cu eul superior, cum spune el - fiind cel mai omenesc dintre actele pe care le putem, şi trebuie chiar, să le întreprindem noi, oamenii, ca să aflăm în sfârşit că trăim cu adevărat. Dar îmi dau seama cât îmi e de greu să comunic în searbede cuvinte impresia aceea tulburătoare pe care mi‑a comunicat‑o această carte, care va trebui neapărat citită de noi toţi cei care am stat la sfat asupra acestei fundamentale probleme.

Pot să spun şi eu acum, cu o convingere absolută, că aici e nodul tuturor celorlalte probleme.

Am reluat apoi „Les récits dâun pelerin russe”, care mâa interesat din nou enorm, dar care - în versiunea franceză, occidentală - mi‑a plăcut mai puţin pentru caracterul ei oarecum didactic. Comentatorul francez prezintă lucrurile ca şi cum ar fi din a doua mână, ca şi cum ar fi scrisă de cineva care a urmărit să instruiască, sub o formă simplă - rafinat simplă - cititorul. Or, în stângacea şi năroada traducere românească, impresiile mele fuseseră cu totul altele; şi le preferam. Dar dacă sub aspectul unei anumite sensibilităţi textul francez e sărăcit, din alte puncte de vedere - trebuie să recunosc - câştigă. Problemele sunt mai limpezite, mai cu relief, aşa că înţelegerea cu mintea e mult mai folosită decât dincolo.

În momentul de faţă, întâmplător, am căzut peste o altă carte, „La présence totale”, a lui Lavelle, care, văd - întrâo altă formă -, afirmă în fond aceleaşi lucruri.

Trei cărţi, trei autori, atât de deosebiţi, preocupaţi de aceleaşi evenimente spirituale, iată, fără îndoială, o împrejurare care nu mai poate fi socotită o simplă coincidenţă. De altfel, o sumă de gânduri ale mele, personale, mă determină să văd din ce în ce mai clar - cum spuneam şi adineauri - că aici e punctul de întretăiere al tuturor drumurilor la capătul cărora omul poate afla o soluţie şi dobândi o certitudine, fără de care viaţa e sortită să rămână mereu suspendată deasupra vidului. Cât îmi pare de rău că tocmai acum împrejurările ne‑au risipit, dar am nădejde nezdruncinată că ne vom regăsi iarăşi împreună, ca, întăriţi unul prin altul, să slujim cu putere şi pricepere sporită valorile acestea ale Duhului, fără de care existenţa ajunge să fie o sinistră stupiditate.

În momentele de restrişte sau de ascuţită singurătate mă gândesc la zilele de la Cernăuţi şi pricep odată mai mult cât sâar transforma viaţa tuturor dacă măcar o dată pe an câţiva dintre oameni sâar retrage în asemenea reculegeri.

Sunt mai mult ca oricând convins că o ieşire din atâtea confuzii în care se zbat toţi oamenii nu e cu putinţă decât prin retrageri în meditaţie şi comuniune de felul aceleia trăite la Cernăuţi.

Şi acum, Părinte Ghiuş, sunt dornic şi nerăbdător să primesc veşti de la Sfinţia ta. Sper că ai găsit acolo picul de linişte la care ai cu prisosinţă dreptul şi oameni mai puţin mărunţi. Adresa mea este comuna Domneşti - jud. Ilfov. Pot să‑ţi spun că, în timpul bombardamentelor, şi aici e un spectacol care confirmă odată mai mult cât sunt de nebuni oamenii care nu mai au nici un Dumnezeu.

Cu cele mai vii simţăminte de afecţiune,

Al. Mironescu

Mai‑Iunie 1944

Scumpe Domnule Mironescu,

Mi‑e peste putinţă să vă scriu câtă bucurie mi‑au făcut rândurile dumneavoastră. Am găsit în ele confirmarea, odată mai mult, dacă mai era nevoie, că întâlnirile şi zăbovirile noastre duhovniceşti nâau fost niciodată ceva întâmplător şi silit. Îmi pare bine să vă aud spunând că a fost ceva organic acolo, un organism care începuse să mijească, şi negreşit, aşa cum spuneţi, un cuib de speranţe şi de bucurii viitoare.

Am mai găsit în rândurile dumneavoastră, apoi, mărturia discretă a unui anumit legământ de prietenie, care‑i prea mare cinste pentru mine, desigur, dar care mi‑e binefăcătoare şi, vă asigur, cât se poate de preţioasă. Vă rămân îndatorat pentru amândouă.

Pot spune că, după un oarecare timp de plutire în vag, am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă obişnuiesc la Arad, unde mă simt destul de bine, şi să‑mi fac sufletul pentru noua însărcinare.

Sunt, după cum aţi aflat poate, spiritual la Academia Teologică. O slujbă grea din cale‑afară când îi ai în vedere conţinutul şi care pune o mulţime de probleme. Te întrebi de unde să începi cu nişte oameni care sunt şi ei nişte bieţi oameni, bântuiţi de arhibanalele valuri ale tristei comedii a veacului, plus atâtea alte inconveniente.

După ce am vieţuit o lună de zile împreună cu ei, am impresia însă că văd mai clar. Există priză pentru valorile duhului la orice nivel de viaţă omenească. Aşa ne‑a lăsat Dumnezeu pe toţi. Mi se pare totuşi că oamenii de pretutindeni au în această privinţă o singură pretenţie constantă: să li se dea „mâncăruri solide” sub formă de „lapte”.

Nicăieri poate ca în duhovnicie nu se cere, atât de viu, să fii simplu.

Poate pentru că toată aspiraţia adâncă a sufletului omenesc spre simplitate aici izbucneşte. Problemă nespus de gingaşă pentru simplitate. Simplificarea aşa cum se cere aici nu‑i o soluţie de sărăcie, ci o soluţie de armonie a realităţilor şi datelor complexe şi paradoxale. În goana mea după soluţii organice am început cu „Les pères du désert”. Socot un noroc deosebit că am luat cu mine din Bucureşti: „Ma vie en Jésus‑Christ” a părintelui ortodox Joan de Kronstadt şi că am aflat pe aici un exemplar cu pagini alese din extraordinarele predici ale lui „Jean‑B.M. Vianney - Le curé d'Ars”. Ce minunat au simplificat cărturăria aceşti iluminaţi!

Cărţi bune se găsesc foarte cu greu pe aici. Citindu‑vă rândurile despre cartea „Le sentier caché”, râvneam să o pot citi şi eu. Dar unde se mai pot găsi asemenea cărţi astăzi? Singur Sandu Tudor le ştie secretul. Dorind să‑mi procur câteva, am făcut o călătorie pe la Blaj şi la câteva mănăstiri unite; ce am putut afla e foarte puţin şi slab (...). Mărturisesc că, deşi o bănuiam preţioasă, viziunea crucialităţii aşa cum a expus‑o D. Sandu mi sâa părut la început ceva, dacă nu fantastic, cel puţin cât se poate de îndrăzneţ. Abia acum verific cât de justă e şi cât de largă lume cuprinde vederea aceasta.

Atât de complexe, atât de paradoxale sunt datele vieţii noastre spirituale, încât e cu neputinţă să nu găseşti îndreptăţită opera „Crucii”, simbolul simplificării prin plenitudine, prin depăşire în adâncime a paradoxului, prin armonie.

Soluţiile acestea de superioară simplitate poartă negreşit în ele harul Vieţii supreme. Care‑i Maxima simplitate: ele hrănesc cu adevărat.

Gândul meu e să pot înfiripa cu studenţii academiei un cenaclu de serioasă trăire duhovnicească (dacă Dumnezeu ne va mai permite reluarea cursurilor).

Am credinţa că e un Dar de sus simplitatea aceasta, şi adevărata vitamină duhovnicească. Cine ştie dacă nu‑i ea antidotul salvator care trebuie să meargă mână în mână cu inevitabila complexitate a vieţii moderne, ca o cură de ispăşire/regăsire (o formă a însingurării) şi ca un pridvor la rugăciunea minţii!

E un chip foarte neîndemânatic acesta să vă spun cât de mult îmi lipseşte tovărăşia dumneavoastră. Ajunsesem să ne înţelegem atât de lesne, să năzuim împreună spre aceleaşi bunuri scumpe!

Vă fericesc că cel puţin dumneavoastră vă puteţi întâlni. Eu rămân deocamdată numai cu dorul şi nădejdea că Dumnezeu va face din nou chip să ne întâlnim şi să continuăm lucrul drag întrerupt, fără de care zi de zi îmi dau seama că trăim întrâun univers de iluzii şi minciuni, şi nu în adevărata realitate. „În afară de Dumnezeu, nimic nu e solid.” Nu ştiu ce poate spune, dezlipit din contextul lui, cuvântul acesta al lui Jean Vianney; pentru mine a însemnat însă un adevărat duş de realitate. Parcă vezi şi simţi cum toate lucrurile se aşază la locul lor firesc, după justa lor ordine şi importanţă.

Are dreptate Péguy: Misticii sunt adevăraţii realişti şi toate celelalte îndeletniciri omeneşti numai în măsura în care lucrează în direcţia misticii construiesc; altfel, orice ar face, dărâmă.

Iată, scumpe Domnule Mironescu, se apropie anul de la luminatele zile de priveghere din Cernăuţi. Pentru mine privegherea aceasta a rămas dovada posibilităţii lucrurilor de necrezut. Acele zile de înălţare, de limpezire şi înfrăţire duhovnicească mi‑apar şi azi ca un summum.

Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră că‑i absolut necesar să le preţuim, să le dorim; fără ele, viaţa rămâne stupidă absurditate. Eu rog pe Dumnezeu să ne trăiască promotorii. Păcat că vremurile ne stau împotrivă. Dar atâta vreme cât vrem şi dorim acest lucru, el nu‑i rupt desăvârşit şi are de unde renaşte la vremea potrivită.

Mă stăpâneşte dorul, în amintirea acelor sfinte zile, să pot saluta astăzi pe toţi câţi au fost cu noi. În lipsă de altceva, să putem evoca şi înviora punctele luminoase care sâau cristalizat pentru fiecare acele 7 zile de priveghere, măcar cu amintirea.

Îmi pare rău că nu cunosc nici o adresă şi mă mulţumesc să vă scriu numai dumneavoastră.

Binevoiţi Domnule Mironescu şi salutaţi din partea mea pe toţi câţi puteţi întâlni din bunii noştri cunoscuţi şi îndeosebi pe Dl Sandu Tudor. Eu vă pomenesc mereu în nevrednicele mele rugăciuni.

Ştiu că Dl Sandu e ocupat; mi‑ar face însă mare bucurie un rând de la Domnia Sa.

Respectele mele Doamnei Mironescu şi urări de sănătate copiilor.

Dumnezeu să ne dea pace şi să ne facă vrednici sâo merităm.

Iertaţi întârzierea răspunsului acestuia.

Harul Domnului cu noi toţi.

N.B.: Acum sunt la Mănăstirea Bodrog, la vreo 10 km de Arad. Scrisorile le primesc tot la Arad. E posibil ca în curând să vin şi pe la Bucureşti.