Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Amintiri despre preotul Vasile Ţepordei

Amintiri despre preotul Vasile Ţepordei

Un articol de: Mihail Porcilă - 09 Mai, 2012

La 16 mai 2012 se împlinesc 200 de ani de când Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus, în urma Păcii de la Bucureşti. Această dată marchează începutul calvarului rusesc pentru românii de dincolo de Prut. Şi tot la 16 mai 2012 se împlinesc 10 ani de la plecarea la Domnul a preotului basarabean Vasile Ţepordei. Dacă despre evenimentele de acum 200 de ani vorbesc istoricii, despre părintele Vasile Ţepordei, acest adevărat mărturisitor al Bisericii noastre din Basarabia, trebuie să vorbim noi, cei care l-am cunoscut şi iubit.

Preotul Vasile Ţepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chişinău, s-a dedicat învăţământului, funcţionând la licee de tradiţie din oraş. A editat şi condus revistele "Raza" şi "Basarabia" şi a publicat mai multe cărţi.

În cuvântul cucerniciei sale de până în 1940, s-a simţit ca la nimeni altul durerea basarabeanului supus rusificării şi comunismului, precum şi atitudinea fermă împotriva acestor nenorociri.

În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, repatriindu-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub presiunea trupelor de ocupaţie sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuţa, după un scurt popas în Parohia Islaz. Între 1944 şi 1948, a fost continuu hărţuit şi interogat de Securitate, sub presiunea sovieticilor, pentru ca în cele din urmă să fie arestat şi predat trupelor de ocupaţie ruseşti, judecat de Tribunalul Militar din Constanţa, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi trimis în lagărul de la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar.

Albit într-o clipă, în faţa plutonului de execuţie

L-am cunoscut pe părintele Ţepordei târziu, după 1973, când m-am stabilit în Parohia Mărcuţa din Bucureşti în care slujea. Timp de 30 de ani, l-am văzut duminică de duminică la Liturghie, m-am întâlnit cu el pe stradă, acasă la mine sau la dânsul acasă. Cu părul alb, barba frumos îngrijită, îmbrăcat întotdeauna în sutană, avea o privire caldă şi paşi domoli. Nu se grăbea niciodată. Avea timp pentru fiecare, pentru o îmbrăţişare, pentru o binecuvântare sau pentru o vorbă bună. De Bobotează, îşi încheia ziua de slujire la mine. Aveam pentru dânsul pregătită în fiecare an, în această zi, o iahnie de fasole cu ceapă prăjită, pe care o servea cu plăcere. În casa noastră veneau adesea - soţia mea fiind basarabeancă - Doina şi Ion Aldea Teodorovici, precum şi poetul Grigore Vieru.

Simţindu-se ca în familie, părintele ne povestea adesea evenimente din viaţa dânsului. De pildă, îşi amintea de hărţuiala la care îl supusese Securitatea care, între 1945 şi 1948, îl interogase săptămânal. I se cerea să divulge ideile promovate la Chişinău până în 1944, nume de cunoştinţe şi colaboratori la publicaţiile editate de el, date despre basarabenii refugiaţi în România.

La un interogatoriu foarte dur, le-a răspuns anchetatorilor: "V-am spus tot ceea ce trebuia. Răspunsurile căutate le găsiţi în colecţiile gazetelor "Raza" şi "Basarabia", pe care le-am condus opt ani. Acolo veţi găsi şi nume de oameni şi ideile promovate. Sunt mândru de colaboratorii mei şi de ideile respective. Basarabia este scumpă şi sfântă, este a noastră şi noi suntem ai ei". În camera întunecoasă s-a lăsat liniştea. "M-au lăsat singur 3-4 ore, apoi a venit o femeie în uniformă, care mi-a ordonat apăsat: "Poţi pleca!". După câteva luni, duba m-aştepta la poartă. Am fost urcat cu forţa în ea, fără să mi se spună nici un cuvânt. După vreo oră şi jumătate de mers, a oprit. Am fost tras afară şi dus cu forţa în faţa unui pluton de execuţie. Am aflat mai târziu că fusesem dus în Pădurea Băneasa.

Un ofiţer scund, cu faţa întunecată, mi se adresă: "Vezi plutonul din faţă? Dacă nici acum nu răspunzi la întrebările noastre, ştii ce te aşteaptă!". "V-am spus tot ce s-a putut spune", i-am răspuns.

S-a apropiat de mine cu o cârpă neagră în mână. M-a legat la ochi şi apoi a dat comanda de foc. Am auzit o rafală şi am simţit sângele care se scurgea de undeva din zona pieptului. Mâinile îmi erau libere. M-am pipăit. Nu se întâmplase însă nimic grav.

Ofiţerul s-a repezit la mine, mi-a scos cârpa de la ochi înjurând, ameninţându-i şi ţipând la militarii din pluton. Avea în mână o sticluţă pe care era desenat un cap de mort.

"Nemernicii te-au salvat, dar am să te nenorocesc eu pentru tot restul vieţii", mi-a zis şi mi-a aruncat conţinutul sticluţei în ochi şi pe faţă. În clipa aceea, mi-a albit părul. Când mi-am revenit, am deschis ochii. Vedeam! În sticlă fusese probabil apă cu sare şi oţet".

Botezarea copilului comandantului de lagăr

Altă dată, părintele ne-a povestit despre zilele petrecute de el în lagăr, unde, pentru o perioadă, a muncit la baraca în care era cartiruită familia comandantului.

"Soţia comandantului, povestea părintele, era însărcinată în ultima lună. Nu vorbea cu mine, dar nu simţeam duşmănie în ochii ei. După ce a născut, mă tot căuta cu privirea, încerca să se apropie de mine. Parcă avea o taină pe care dorea să mi-o împărtăşească. La un moment dat, când nu eram supravegheaţi, am întrebat-o ce are pe suflet, ce o frământă.

"Doresc, în mare taină, să-mi botez copilul", mi-a spus femeia. Am sfătuit-o ce are de făcut şi când totul va fi pregătit să mă cheme. După vreo două săptămâni, am fost chemat şi am săvârşit slujba Tainei Botezului", îşi amintea părintele.

După moartea lui Stalin, a fost eliberat din lagăr şi repatriat în România, unde a continuat să slujească la Mărcuţa, îngrijindu-se totodată şi de marea familie a basarabenilor care îşi părăsiseră meleagurile natale.

I-a slujit şi ajutat pe cei vii, dar şi pe cei morţi, pomenindu-i la slujbe sau la locurile de veci din cimitire. Câteodată, îmi spunea că bătrâneţea este tristă, urâtă şi grea. "Mă ţine-n viaţă dorul de meleagurile mele şi dragostea faţă de basarabeni." În 1993, a treia zi de Paşte, se aflau la noi Grigore Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici. I-am întrebat dacă vor să se întâlnească cu părintele Ţepordei. Aşa am ajuns la el acasă. Am fost primiţi cu mare căldură, cu îngenuncheri, îmbrăţişări şi sărutări. Se regăseau basarabenii împrăştiaţi prin lume. După câteva ore de depănări de amintiri, doruri şi vise, am încheiat ziua cântând melodia "Eminescu", pe care cei trei, Ion, Doina şi Grigore, o fredonau cu părintele ca pe un psalm.

Iată câteva amintiri despre neuitatul părintele nostru, al celor de la Mărcuţa, Vasile Ţepordei, care trăia pentru români şi pentru Basarabia, la fel de adânc şi fierbinte cum respira.

În această perioadă de pomenire a dramei Basarabiei, se cade să-l pomenim şi pe ucenicul mărturisitor al ei, preabunul părinte Vasile Ţepordei, şi să spunem pentru el, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Iar pentru Basarabia, Hristos a înviat!