Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar „Curaj, Policarp, poartă-te cu bărbăţie!“

„Curaj, Policarp, poartă-te cu bărbăţie!“

Un articol de: Bogdan Dedu - 23 Feb, 2008

Sfântul Policarp a trăit la cumpăna dintre primul şi al doilea secol al erei creştine. El aparţine generaţiei care a urmat imediat după Apostoli, fiind ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul. A fost, prin excelenţă, purtătorul autenticei tradiţii apostolice, într-o epocă în care din Biserică au ieşit o mulţime de învăţători care propuneau doctrine diferite de cele moştenite de la Hristos, prin Apostoli. L-a avut ca ucenic pe Sfântul Irineu, episcopul Lyonului, căruia i-a transmis dragostea pentru dreapta credinţă şi pentru Tradiţia bisericească şi râvna împotriva ereziilor. Şi-a sfârşit viaţa ca martir, fiind ars în stadionul din Smirna.

Sfântul Policarp s-a născut în jurul anului 70 în cetatea Efesului, în vremea împăratului Vespasian (†79), din părinţi creştini, cu bună stare materială. La botez a primit numele Pangratie. Fiind perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, părinţii săi au fost prinşi şi închişi. Cu puţin înainte de a fi martirizaţi, aceştia l-au încredinţat pe fiul lor - despre care biograful său spune că s-ar fi născut chiar în închisoare - unei femei credincioase, numită Calista. Încă din copilărie, Pangratie s-a arătat foarte sensibil la suferinţele şi nevoile semenilor săi. Astfel, fără ştirea mamei sale adoptive, a împărţit săracilor rezervele de hrană ale acesteia. Descoperind fapta lui Pangratie, Calista s-a supărat foarte tare, chiar dacă ea însăşi iubea milostenia. Atunci, acesta s-a rugat lui Dumnezeu, iar hambarele mamei sale s-au umplut la loc. În faţa unei astfel de minuni, Calista i-a schimbat numele din Pangratie în Policarp, adică „cel cu multe roade“.

Hristos, martor la hirotonia lui Policarp

Potrivit mărturiei Sfântului Irineu de Lyon, Policarp a devenit ucenic al Apostolului Ioan, care propovăduia Evanghelia în acele părţi ale Asiei. L-a însoţit, alături de alţi ucenici, în călătoriile sale, bucurându-se de prezenţa şi cuvintele Apostolului, dar suferind alături de el şi greutăţile pe care le presupunea lucrarea de evanghelist. Înainte de a se supune poruncii împăratului Domiţian (†96) de a fi exilat pe insula Patmos, Sfântul Ioan a aşezat episcop al Smirnei pe unul dintre ucenicii apropiaţi lui, numit Vucol, căruia i-a dat ca ajutor pe tânărul Policarp. Episcopul Smirnei l-a hirotonit pe Policarp mai întâi diacon, iar apoi preot şi i-a încredinţat propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică, precum şi grija de cei săraci.

Cu puţin înainte de moarte, Sfântul Vucol şi-a exprimat dorinţa ca preotul Policarp să-i fie urmaş în scaunul episcopal. Tradiţia spune că la hirotonia întru episcop, Policarp l-a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos. Ca episcop şi-a condus păstoriţii cu râvnă apostolică, păzind cu mare grijă învăţătura primită de la înaintaşi. Mila faţă de cei aflaţi în nevoi şi ajutorarea acestora l-au însoţit de-a lungul întregii sale vieţi.

Se spune că odată a mers într-o cetate învecinată şi a fost găzduit de episcopul locului. Acesta era însă sărac. Văzând lipsurile şi neajunsurile în care se afla episcopul, s-a rugat lui Dumnezeu pentru acela, ca să binecuvânteze casa lui. Din ceasul acela, grădina episcopului care mai înainte era neroditoare a dat rod bogat.

Întâlnirea cu Sfântul Ignatie

În jurul anului 107, episcopul Antiohiei, Sfântul Ignatie, a fost închis şi condamnat să fie omorât în amfiteatrul din Roma. Aceasta pentru că împăratul Traian (†117), în urma victoriei împotriva dacilor, organiza mari serbări la Roma, iar omorârea unei figuri ilustre ca cea a episcopului Ignatie era considerată ca un plus de strălucire adus festivităţilor. Aşadar, pus în lanţuri şi însoţit de 10 soldaţi, Sfântul Ignatie şi-a început călătoria spre Roma. Unul dintre popasurile mai lungi a fost la Smirna. Aici a fost întâmpinat de episcopul Policarp şi de întreaga comunitate creştină. Plecând de aici, va trimite din Troada două scrisori: una către Biserica din Smirna, iar alta către însuşi Policarp. Din aceasta din urmă descoperim preţuirea de care se bucura episcopul Smirnei în ochii Sfântului Ignatie: „slăvesc pe Dumnezeu că am fost învrednicit de chipul tău cel neprihănit, de care să mă bucur în Dumnezeu“.

Frământat de soarta Bisericii din Antiohia, pe care o părăsise împotriva voinţei sale, Ignatie roagă pe Policarp să scrie tuturor Bisericilor, dintre Smirna şi Antiohia, să trimită câte un delegat la Antiohia, ca o dovadă a dragostei faţă de creştinii de acolo; ar fi făcut el însuşi aceasta, însă n-a putut, fiind nevoit să plece pe neaşteptate. Sfântul Policarp a îndeplinit această rugăminte. Dintre toate scrisorile trimise de el, nu ni s-a păstrat decât cea către filipeni care, după mărturia Fericitului Ieronim, se citea în Bisericile din Asia Mică, la slujbe.

„Voi fi ars de viu“

Cu puţin înaintea morţii, a făcut o vizită la Roma. Aici s-a întâlnit cu episcopul Anicet (154-168), pentru a discuta despre problema sărbătoririi Paştilor. La vremea respectivă existau diferenţe între Bisericile din Asia Mică şi cele din Occident: în vreme ce creştinii din Siria şi Asia Mică, urmând tradiţiei moştenite de la Sfântul Apostol Ioan, serbau Paştile pe data de 14 Nisan (aprilie), indiferent în ce zi a săptămânii cădea, deci odată cu Paştile evreiesc, cei din Occident serbau Paştile în prima duminică după 14 Nisan. Sfântul Policarp n-a reuşit să-l convingă pe papa Anicet să adopte tradiţia ioaneică, dar nici Anicet nu i-a impus-o pe cea a Bisericii romane. Ei au rămas uniţi, împărtăşindu-se împreună în biserică, unde Anicet i-a acordat locul de cinste lui Policarp.

Nu mult după întoarcerea de la Roma, la 23 februarie 156, Sfântul Policarp a suferit moartea mucenicească. Când a izbucnit persecuţia în Smirna, bătrânul Policarp, la rugămintea credincioşilor, s-a retras însoţit de câţiva apropiaţi într-o căsuţă la ţară, nu departe de oraş. Cu trei zile înainte de a fi prins, pe când se ruga, a avut o vedenie: a văzut perna pe care dormea arsă în foc. Atunci le-a spus celor din casă: „Voi fi ars de viu“. Denunţat de un slujtor, a fost prins şi dus în oraş. Aici i s-a cerut să se lepede de Hristos. Pentru că a refuzat acest lucru, a fost dat flăcărilor, iar pentru că focul nu se atingea de el, a fost străpuns cu sabia, după care i-a fost ars trupul. Moartea sa martirică a fost descrisă în „Scrisoarea Bisericii din Smirna către Biserica din Filomeliu (Frigia) şi către toate Bisericile locale soborniceşti“, cel mai vechi act martiric.

Smirna, cea de-a doua Biserică din Apocalipsă

Biserica din Smirna este a doua menţionată în Apocalipsă, în şirul celor şapte cărora Hristos le trimite mesaj:

„Iar îngerului Bisericii din Smirna, scrie-i: Acestea zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei.

Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii.“ (Apocalipsă 2, 8-10)

Se pare că Biserica din Smirna a fost întemeiată de Apostolul Pavel în cadrul celei de-a treia călătorii misionare. În perioada Noului Testament, cetatea avea o populaţie de peste 100.000 de persoane.

„Cel care are dragoste este departe de orice păcat“

Sfântul Irineu al Lyonului ne spune că episcopul Smirnei a scris mai multe epistole „către Bisericile vecine, pentru a le întări, şi către unii fraţi pentru a-i preveni şi a-i îndemna“. Din toate acestea, nu ne-a rămas decât Epistola către Filipeni, „o scrisoare foarte puternică, după mărturia aceluiaşi Irineu, din care cei care vor şi au grijă de mântuirea lor pot cunoaşte credinţa şi predica adevărului“. Epistola exprimă credinţa caldă a autorului ei. Cel care o parcurge regăseşte foarte mult atmosfera din scrierile noutestamentare. Redăm mai jos un fragment:

„Vă scriu aceasta despre dreptate, fraţilor, nu pentru că mi-am îngăduit-o singur, ci pentru că voi m-aţi rugat mai întâi. Că nici eu, nici altul asemenea mie, nu poate să calce pe urmele înţelepciunii fericitului şi slăvitului Pavel care, fiind la voi, a învăţat, precis şi sigur, pe oamenii de atunci faţă către faţă cuvântul adevărului; care, după ce a plecat de la voi v-a scris epistole, pe care dacă le citiţi cu atenţie veţi putea să vă zidiţi în credinţa dată vouă. Credinţa este mama noastră a tuturora, când îi urmează nădejdea şi-i premerge dragostea de Dumnezeu şi de Hristos şi dragostea de aproapele. Dacă este cineva înăuntrul acestor virtuţi, a împlinit porunca dreptăţii. Că cel care are dragoste este departe de orice păcat“ (Cap. 3, 1-3).

Oseminte „mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul“

Martiriul episcopului Policarp a fost scris de creştinul smirnean Marcion, imediat după moartea sa. Se păstrează în şase manuscrise. După cum spune renumitul patrolog Stelyanos Papadopoulos, „textul în forma în care îl cunoaştem astăzi a provocat multe discuţii şi nedumeriri, chiar pentru faptul că în întregimea lui întemeiază, din această perioadă timpurie, teologia martiriului, cinstirea şi sărbătorirea martirilor de către Biserică“. Redăm mai jos câteva fragmente din acest text:

„Când intră în arena ticsită de mulţimea avidă de sânge ce urla sălbatic: Iată-l pe învăţătorul Asiei, părintele creştinilor, nimicitorul zeilor noştri, acela care i-a făcut pe mulţi să nu mai sacrifice zeilor şi să se închine lor, o voce dumnezeiască s-a făcut auzită doar printre creştinii care erau de faţă: Curaj, Policarp, şi poartă-te cu bărbăţie!

Proconsulul îl îndemna pe sfânt să se lepede de Hristos, zicându-i: fie-ţi milă de bătrâneţile tale! Şi pentru că îl sileau să-L blesteme pe Hristos, el le-a răspuns: de optzeci şi şase de ani Îi slujesc şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea huli pe Împăratul meu care m-a mântuit? Proconsulul i-a zis: am fiare la care te voi arunca drept mâncare dacă nu-ţi schimbi credinţa. Policarp i-a răspuns: cheamă-le căci pentru noi este imposibil să ne schimbăm părerea pentru a trece de la mai bine la mai rău; pe când corect este să treci de la rău la dreptate.

Deoarece crainicul a anunţat de trei ori că Policarp s-a declarat creştin, mulţimea turbată a cerut: «Policarp să fie ars de viu! »

Când rugul a fost gata în mijlocul stadionului, Policarp şi-a depus el însuşi toate veşmintele, ca şi când el însuşi ar fi săvârşit sfânta jertfă şi a voit să se descalţe, dar n-a putut, căci credincioşii se zoreau să-i sărute picioarele. Iar când păgânii au vrut să-l lege pe rug, Policarp a spus: «Lăsaţi-mă aşa! Cel care îmi dă tăria să îndur focul, mă va întări şi pentru a rămâne nemişcat pe rug.» Aşezat pe rug, ca o jertfă de sacrificat, el ridică ochii la cer şi dădu slavă lui Dumnezeu, într-o ultimă rugăciune. Când rosti «Amin», călăii aprinseră focul. O flacără mare s-a ridicat, dar focul a luat pe neaşteptate înfăţişarea unei bolţi, ca o pânză de corabie umflată de vânt, care înconjura ca un zid de apărare corpul martirului. Dacă necredincioşii au văzut că sfântul nu a putut fi nimicit prin foc, au poruncit călăului să-l străpungă cu sabia.

Văzând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul Sfântului Policarp în mijloc, cum este obiceiul lor, l-a ars. În acest chip, noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-am aşezat la un loc cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca o zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta, cât şi pantru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă“.

Sfâtului Irineu al Lyonului, despre Sfântul Policarp

Cea mai preţioasă descriere a unui om ne-o oferă cineva care l-a cunoscut nemijlocit, cineva care l-a întâlnit faţă către faţă. În cazul Sfântului Policarp, istoria a păstrat o astfel de mărturie: este descrierea făcută de Sfântul Irineu, episcopul Lyonului (†202), într-o scrisoare adresată presbiterului Florinus. Acest preot din Roma căzuse într-o erezie, iar Sfântul Irineu încerca să-l readucă la dreapta credinţă. Între argumentele folosite, unul a fost însăşi figura harismatică a episcopului din Smirna, pe care atât Irineu, cât şi Florinus îl cunoscuseră în tinereţe:

„Te vedeam pe vremea când eram copil în Asia Inferioară pe lângă Policarp; aveai pe atunci o strălucită poziţie la curtea împărătească şi te sileai să ai un bun renume înaintea lui şi îmi amintesc mai bine lucrurile de atunci, decât cele care s-au întâmplat acum, mai de curând. De aceea, pot spune şi locul unde şedea fericitul Policarp, atunci când vorbea, locurile pe unde intra şi ieşea din casă, felul lui de viaţă, înfăţişarea lui, felul cum vorbea cu mulţimile, cum istorisea el relaţiile lui cu Ioan şi cu celelalte persoane care au văzut pe Domnul, ştirile sale despre minunile şi învăţătura Lui; cum Policarp, după ce a primit totul de la martorii oculari ai vieţii Cuvântului, pe toate acestea el le punea în legătură cu Scripturile. Lucrurile acestea, prin mila lui Dumnezeu care a venit peste noi, eu le-am asculat cu grijă şi le-am însemnat nu pe hârtie, ci în inima mea, şi le rumeg conştiincios cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, pot mărturisi în faţa lui Dumnezeu, că dacă acest sfânt şi binecuvântat părinte ar auzi ceva asemănător cu erezia ta, s-ar opri imediat şi şi-ar exprima indignarea prin expresia lui consacrată: «Bunule Dumnezeu, cum m-ai lăsat să trăiesc aceste vremuri!»“