Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Ioan al Crucii: „La sfârşit vei fi întrebat despre iubire. Învaţă deci să iubeşti!“

Ioan al Crucii: „La sfârşit vei fi întrebat despre iubire. Învaţă deci să iubeşti!“

Un articol de: Georgian Păunoiu - 29 Iul, 2008

În secolul de aur spaniol (secolul al XVI-lea), când Evul Mediu rămânea în urmă, iar Renaşterea începea să prindă formă, Ioan al Crucii (1542-1591) descria, pe baza experienţei spirituale a marilor Părinţi ai Bisericii din primul mileniu şi a propriei experienţe, etapele vieţii spirituale. Întemeiată în special pe scrierile duhovniceşti ale Părinţilor Răsăritului, moştenirea spirituală lăsată de Ioan al Crucii poate fi un reper pentru cei care vor să dobândească lumina şi iubirea lui Dumnezeu.

Viaţa lui Ioan al Crucii, deşi frământată şi plină de zbucium, este străbătută de o bogată experienţă lăuntrică. Viaţa îi ilustrează gândurile: „În ce priveşte truda, cu cât e mai mare, cu atât e mai bine! Ce ştie cel ce n-a pătimit pentru Hristos? Cu cât te îndepărtezi de lucrurile pământeşti, cu atât te găseşti mai aproape de Dumnezeu!“

O copilărie încercată de greutăţi

Juan de Yepes y Alvarez s-a născut în 1542, într-un frumos oraş din Vechea Castilie, Fontiveros, între Ŕvila şi Salamanca. La două luni după naşterea lui Juan, tatăl său moare, lasându-şi mica familie în sărăcie. Copleşită de greutăţile materiale, mama celor trei copii se gândeşte să ceară ajutorul rudelor, însă acestea rămân indiferente. Sufletul micului Juan a fost marcat de această indiferenţă şi avea să scrie mai târziu: „Omul nu trebuie să se bucure nici de bogăţiile sale, nici de cele ale fratelui său dacă ele nu-l ajută să-L slujească pe Dumnezeu. Căci dacă îţi este îngăduit să te bucuri de aşa ceva - aşa cum te poţi bucura de bogăţie - e numai când ea poate fi cheltuită sau folosită în slujba lui Dumnezeu, pentru că altfel nu poţi avea nici un câştig din ea. Acelaşi lucru se poate spune şi despre titluri şi funcţii; e deşertăciune să te bucuri de ele dacă vezi că nu-L slujeşti mai mult pe Dumnezeu şi că nu te îndrepţi şi mai mult spre viaţa veşnică.“

Stabilindu-se, ca ţesători, în faimosul Medina del Campo, Catalina şi fiii săi se zbat să-şi câştige existenţa. Înscris la una din şcolile pentru copiii săraci şi orfani, Juan deprinde scrisul şi cititul. Mai târziu, la şaisprezece ani, va putea beneficia de cursurile profesorilor iezuiţi, studiind gramatica, latina, greaca, retorica şi filosofia. Se simte atras de viaţa monahală, în meditaţie şi rugăciune, căci „un singur gând al omului preţuieşte mai mult decât lumea întreagă; pentru aceasta singur Dumnezeu este vrednic de el“. În mare taină ajunge la Mănăstirea „Sfânta Ana“ a călugărilor carmeliţi. Ordinul carmelit îşi avea originea la primii eremiţi care au ajuns pe Muntele Carmel din Ţara Sfântă, acolo unde odinioară profetul Ilie adusese jertfă adevăratului Dumnezeu. În secolul al XIII-lea, puteau fi întâlniţi numeroşi eremiţi în apropierea fântânii profetului Ilie, aflată pe înălţimile de lângă Haifa.

Student la Universitatea din Salamanca

Vreme de patru ani a studiat la Universitatea din Salamanca, una dintre marile universităţi ele Europei, alături de cea din Paris, Oxford sau Bologna. Aici, tânărul Ioan a dobândit o cultură solidă, dar nu s-a format ca umanist, ci şi-a fundamentat gândirea pe lectura Scripturii şi a scrierilor Părinţilor Bisericii. Citeşte numeroase cărţi de mistică: scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa, Convorbirile Sfântului Ioan Casian, Confesiunile Fericitului Augustin, Moralia papei Grigorie cel Mare şi toate scrierile lui Dionisie Areopagitul.

În vara anului 1567, Ioan este hirotonit preot la Salamanca. El îşi alege numele „Juan de la Cruz/Ioan al Crucii“ pentru a descoperi calea unirii cu Dumnezeu, prin participarea la taina Crucii, la suferinţele Celui răstignit. A-L urma pe Hristos se traduce printr-o atitudine interioară care asumă suferinţa şi o transfigurează, cu puterea lui Dumnezeu. Pentru Ioan, răstignirea lui Hristos pe Cruce este expresia iubirii desăvârşite.

Ca semn al recunoaşterii calităţilor sale, Ioan va fi numit rectorul colegiului carmeliţilor, întemeiat la Alcala de Henares, locul în care, cu douăzeci de ani înainte, se născuse Miguel de Cervantes.

Din invidia unora care se opuneau reformării Ordinului Carmeliţilor, Ioan va fi închis timp de opt luni, primind însă totul ca pe o încercare şi un pas al împlinirii voii lui Dumnezeu: „Dumnezeu ştie ce este mai bine pentru noi şi rânduieşte totul cum e mai bine. Doar la asta să vă gândiţi: Dumnezeu le rânduieşte pe toate!, ş...ţ iar acolo unde nu este iubire, sădiţi iubire şi veţi culege iubire!“

În 1579, Ioan al Crucii a întemeiat o mănăstire, care a devenit, în timp, un cunoscut centru spiritual, având ca patron pe Sfântul Vasile cel Mare. Ioan recomanda studenţilor scrierile Sfântului Ioan Scărarul, ale Sfântului Ioan Casian şi ale Fericitului Augustin. În convorbirile cu studenţii pe marginea pasajelor biblice sau patristice, Ioan s-a arătat a fi un bun îndrumător spiritual, recunoscut şi ascultat. În această perioadă îşi redacta cea mai mare parte a operei sale, tratatele mistice şi poemele.

În iarna anului 1591, la numai patruzeci şi nouă de ani, Ioan al Crucii pleca din lumea aceasta, rostind cuvintele psalmistului: „în mâinile Tale, Doamne, îmi încredinţez duhul meu“.

Opera poetică, expresie a căutării mistice

În ciuda scurtei şi tulburătoarei sale vieţi, Ioan al Crucii este autorul unei bogate opere scrise, motivată de dorinţa de a-L căuta pe Dumnezeu şi de a-L afla întru iubire. Prin scrierile sale, Ioan al Crucii nu face decât să împărtăşească experienţa sa celor care urmează acest itinerar al urcuşului duhovnicesc. Pentru el, poezia este expresia cea mai curată a vieţii mistice. Poemul apare ca adevărata hrană pentru o astfel de experienţă, tocmai prin limbajul profund al inimii. Opera poetică a lui Ioan al Crucii avea să fie dublată de ample comentarii în proză: Ascensiunea Muntelui Carmel, Noaptea întunecată a sufletului, Văpaia vie a iubirii.

Poemul Cântare spirituală descrie cale unirii sufletului cu Dumnezeu, prin parcurgerea succesivă a celor trei etape ale vieţii mistice: eliberarea de patimi, iluminarea şi desăvârşirea. Primele două etape nu sunt decât două aspecte, uneori simultane, ale vieţii spirituale. Lumina, adică Dumnezeu, şi întunericul, adică ataşamentul pătimaş faţă de cele create, nu au asemănare. Nu este vorba câtuşi de puţin - arată Ioan al Crucii - de vreun dispreţ faţă de lume. Lumea şi Dumnezeu nu stau în opoziţie; în opoziţie se află Dumnezeu şi lumea fără El, lumea în care omul caută împlinirea, înstrăinându-se. Putem înţelege că iluminarea şi dobândirea darurilor Duhului Sfânt sunt obţinute treptat, cu multă răbdare. Urcuşul către acestea este unul din treaptă în treaptă către o profundă interiorizare. Aceeaşi evidenţă o trăia şi Fericitul Augustin, pe care Ioan al Crucii îl citează: „Doamne, nu te-am aflat în lucrurile din afară; şi aceasta deoarece căutam greşit în afara mea, pentru că Tu eşti în lăuntrul meu.“

Noaptea întunecată a sufletului prezintă imaginea sufletului care străbate noaptea credinţei, pentru a ajunge la lumina plină de sens a lui Hristos, Mirele ceresc. Imaginea simbolică este cea a mamei iubitoare care „îşi creşte copilul plăpând, mângâindu-l la căldura pieptului său, hrănindu-l cu lapte dulce şi cu mâncăruri delicate şi gustoase, strângându-l şi îndestulându-l în braţele sale; apoi însă, pe măsură ce copilul va creşte, mama îşi va îngrădi darurile, ascunzându-şi dragostea şi tandreţea. Apoi, lăsându-l din braţe, îl va învăţa să meargă singur pe picioarele lui, pentru ca depăşind astfel vârsta primei copilării, el să se îndrepte spre ţeluri mai înalte“. Tot astfel lucrează şi harul lui Dumnezeu, pe care sufletul trebuie să-L cheme neîncetat, ştiind că „în afara rugăciunii nu avem alt dor, nici sprijin, nici mângâiere.“

Flacăra vie a iubirii trimite la unirea care transfigurează sufletul prin lucrarea Duhului Sfânt. „Această văpaie a iubirii este duhul Mirelui, este Sfântul Duh pe care sufletul îl simte sălăşluind deja în sine, nu doar ca pe un foc care l-a desăvârşit şi l-a preschimbat în dulce iubire, ci, mai mult, ca pe un foc ce arde învăpăiat înlăuntrul său; iar acea văpaie, de fiecare dată când se aprinde, scaldă sufletul în slavă şi îl răcoreşte, călindu-l întru viaţa divină.“ Ca o „fântână cristalină“, credinţa izvorăşte sufletului multe daruri spirituale şi se împlineşte în iubire, iar omul dobândeşte o nouă viziune asupra lumii: „Dumnezeu este iubire, şi această iubire se experimentează în Hristos, prin darul Duhului Sfânt“. Tocmai de aceea Ioan al Crucii numeşte trăirea contemplativă „teologie mistică şi iubitoare“. Ca unul căruia Dumnezeu i-a revelat din dragostea Sa cea negrăită, Ioan al Crucii mărturiseşte: „La sfârşit vei fi întrebat despre iubire. Învaţă deci să iubeşti!“