Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Părintele Ioannis Romanides despre îndumnezeirea omului

Părintele Ioannis Romanides despre îndumnezeirea omului

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 03 Iul, 2013

Părintele Ioannis Romanides nu este la fel de cunoscut  publicului larg asemenea altor teologi greci de renume  ai secolului XX precum Christos Yannaras, Ioannis Zizioulas sau Panayotis Nellas. Însă acest fapt nu îl face mai puţin important în privinţa rolului său în dezvoltarea teologiei ortodoxe din veacul trecut. Părintele Romanides a avut un spirit de sinteză extraordinar şi o capacitate rar întâlnită de a sesiza profunzimile uimitoare a numeroase teme creştine, printre care se numără şi cea asupra căreia ne vom opri acum: îndumnezeirea omului.

Născut la Pireu în Gre­cia, în data de 2 martie 1927, Ioannis Ro­ma­nides a petrecut foar­te puţin timp în ţara sa natală, părinţii săi emigrând în cursul aceluiaşi an în SUA. Deşi a petrecut o mare parte din viaţa sa în Statele Unite ale Americii, părintele Ro­ma­nides nu a considerat nici un moment că originea sa trebuie trecută sub tăcere. Întrebat fiind la un moment dat de un episcop american cu privire la naţionalitatea sa, Roma­nides a răspuns: „Eu sunt roman“. Părinţii săi erau originari din Ara­bessos, o localitate din Asia Mică, iar turcii îi denumiseră pe grecii din zona respectivă de veacuri întregi „romani“. Consecvent tradiţiei ortodoxe bizantine, Romanides a păs­trat acest titlu toată viaţa sa şi chiar a susţinut în cursul unei cărţi importanţa păstrării acestui apelativ de către populaţia greacă din zilele noastre. Părintele Romanides a fost unul dintre primii absolvenţi ai prestigiosului Institut ortodox Holy Cross, unde a şi îndeplinit funcţia de profesor pentru o perioadă de şapte ani (1958-1965), demisionând relativ repede pentru a ocupa un post universitar la Universitatea din Tesalonic. El şi-a dorit enorm ca învăţământul teologic din Grecia să păstreze standarde înalte, alegând să renunţe la un post mult mai favorabil şi mai bine remunerat din SUA, un exemplu rar întâlnit astăzi. După 20 de ani de predare neîntre­ruptă la Tesalonic, Romani­des şi-a dedicat ultimii 17 ani de viaţă întâlnirilor ecumenice şi abordării corecte a conceptului de romanitate, decedând la vârsta de 74 de ani (2001) la Atena. Părintele Gheorghios Metallinos afirma: „Părintele Romanides a adus înapoi în domeniul teologic academic priori­tatea metodei empirice patristice de a teologhisi, lăsând deoparte me­toda intelectuală-scolastică-me­ta­­fizică; a conectat teologia acade­mică cu slăvirea liturgică şi tradiţia filocalică, demonstrând perihoreza mutuală a teologiei şi spiritualităţii, precum şi caracterul tera­peutic al teologiei dogmatice; a precizat şi adoptat în metoda teologică legă­tu­ra interioară dintre dogmă şi istorie şi, în consecinţă, a fost capabil, cum au fost puţini de altfel, să observe a­lie­­­narea şi căderea teologiei în Ves­tul Europei, care au urmat inva­ziei şi dominaţiei francilor şi a parti­ci­pat la analizarea totală a elenismului, în afa­ra poziţiilor ste­reotipe occi­den­ta­le, prin recupera­rea utili­ză­rii exacte, a înţelesului şi aplicării di­na­mi­­ce a nu­melor istorice ale sale în cursul timpului, reali­zată printr-o do­cu­mentare impresionantă şi pre­cisă“.

Cum ajungem la îndumnezeire?

„Modul necesar de perfecţionare este răstignirea tuturor poftelor şi, prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine prin credinţa interioară şi ascultarea necondiţionată de voinţa lui Dumnezeu. Desăvârşirea prin ascultare era aplicabilă îngerilor î­nainte de căderea demonilor, de vreme ce după cădere nu mai există pocăinţă pentru îngerii căzuţi. Pen­tru fiinţele umane, ascultarea este mo­dalitatea de desăvârşire atât înainte, cât şi după cădere. Ascul­tarea însă nu este un scop în sine, astfel încât, printr-o atitudine servilă, omul să poată atinge o stare statică de extaz, care conduce la o relaţie servilă sau egoistă cu Dumnezeu. În stadiile de rob şi iluminat, omul participă la desă­vârşirea divină prin împărtăşirea de harul curăţitor, iluminator şi deificator al tainei Crucii, care cu­ră­ţeş­te patimile, iluminează şi sfin­ţeş­te întreaga sa fiinţă, făcând posibi­lă, prin conlucrarea (sinergie) omului, ascultarea de voinţa lui Dum­ne­zeu până la moarte, prin care harul lui Dumnezeu transformă pornirea iniţială egoistă în dragoste liberă şi, drept rezultat, omul primeşte îndumnezeirea, devenind prieten şi lucrător împreună cu Dumnezeu, frate şi co-împărat cu Hristos şi fiu adoptiv al Fecioarei“. Am oferit acest lung citat pentru că rezumă în mod esenţial întreaga concepţie a părintelui Ioannis Romanides cu privire la modul în care omul ajunge la îndumnezeire în cursul vieţii creş­tine. Deşi la prima vedere citatul pare că nu reprezintă în mod fericit scopul vieţii creştine (îndumne­ze­i­rea), el explică în amănunt treptele anterioare acesteia. Astfel, calea creştină spre desăvârşire trece mai întâi prin Cruce (asceză, război ne­vă­zut) pentru a ajunge la Înviere (în­dumnezeire). Ascultarea este pri­vită de părintele Romanides drept o componentă esenţială a procesului care ne conduce la împărtăşirea de Hristos. El a remarcat că, spre deosebire de îngerii căzuţi, oamenilor le este încă permisă ascultarea de Dumnezeu chiar şi după căderea lor în păcat. Scopul primordial al ascultării este de a ne face să ne supunem în întregime voinţei divine care ne doreşte binele şi ne poate conduce spre îndumnezeire.

Îndumnezeirea - păzitoarea Sfintei Tradiţii

Îndumnezeirea nu este o simplă ajungere la un extaz egoist sau o per­­fecţionare deplină a propriilor ca­­lităţi în detrimentul altor persoa­ne, ci un dar al comuniunii care stă la baza păstrării Sfintei Tradiţii a Bisericii. „Atunci când ne întrebăm cum poate un păstrător, apărător sau transmiţător şal Sfintei Tra­di­ţiiţ şi prieten al lui Dumnezeu să păs­treze, să apere şi să transmită mai departe şSfânta Tradiţieţ, putem răs­­punde că prin îndumnezeire sau prin Sfintele Taine ale Crucii şi În­vi­e­rii lucrate de Tatăl prin Fiul Întrupat în Duhul Sfânt“. Este cât se poate de clar că Biserica păs­trea­ză Sfânta Tradiţie într-un mod divino-uman. Astfel, prin îndumne­ze­i­rea credincioşilor şi prin comunica­rea lor cu Dumnezeu prin descope­riri minunate, Sfânta Tradiţie se păstrează în continuare în cursul veacurilor. Sfântul Iustin Popovici afirma că unirea cu Dumnezeu şi con­tinuarea Sfintei Tradiţii astfel se re­a­lizează prin Sfintele Taine şi Sfin­tele Virtuţi. Romanides este mult mai dogmatic în aprecierea sa cu privire la această temă. El pune la începutul, cuprinsul şi încheierea Sfintei Tradiţii întruparea lui Hris­tos şi desfăşurarea istorică a Tru­pu­lui Său pnevmatizat alcătuit din cre­dincioşii îndumnezeiţi prin Sfin­te­le Taine. Lucrarea Sfintei Treimi asupra credincioşilor prin interme­diul Bisericii se află la baza dezvol­tării conceptului de Sfântă Tradiţie. Îndumnezeirea personală nu constituie, aşadar, o realizare egoistă şi ni­ci o dezvoltare calitativă individu­a­lă, ci un eveniment eclesial, prin ca­re oamenii continuă Sfânta Tra­di­ţie, devenind părtaşi ai lui Hristos prin Sfintele Taine şi experierea ener­giilor divine necreate. Întruparea Domnului este punctul de pornire al creştinismului, dar totodată şi ţinta finală a acestuia, pentru că atât în Sfânta Liturghie, cât şi în general în viaţa îndumnezeită a creştinului hrănită de aceasta, experiem ceea ce vom trăi de fapt în Împărăţia lui Dumnezeu. Trecutul, prezentul şi viitorul se împletesc reciproc în această sinteză a lor: îndumne­zei­rea fiinţei umane...