Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Solovăţ, mănăstirea unde s-a inventat gulagul

Solovăţ, mănăstirea unde s-a inventat gulagul

Un articol de: Pr. Alexandru Pripon - 27 Iul, 2008

Insulele Solovăţ alcătuiesc un arhipelag din Marea Albă, în Golful Onega, constituind un district subordonat oblastului Arhanghelsk. Insulele, însumând 347 de km˛, sunt, în mare parte, acoperite de păduri de pini şi de molizi, adesea mlăştinoase, iar numeroasele lacuri au fost unite, printr-o muncă uriaşă, rezultând o adevărată reţea de canale. Priveliştea oferită de „Soloveţkie Ostrova“ sau „Solovki“, după cum sună denumirea locală, este deosebită, cel puţin pe perioada verii. În acest loc, în jurul anului 1429, doi călugări de la Mănăstirea „Sfântul Chiril“ de la Beloozero (Kirillo-Belozerski), Savatie şi Gherman, au pornit în căutarea unui loc îndepărtat de lume, pentru a trăi în singurătate şi rugăciune.

Patericul de la Solovăţ ne spune că Savatie, înaintat în vârstă, era cunoscut pentru viaţa sa îmbunătăţită, el fugind, smerit, tocmai de faima şi respectul pe care şi le câştigase printre monahi şi laici, deopotrivă. Una dintre insulele din Golful Onega a părut cea mai potrivită, ea fiind foarte izolată şi nelocuită, doar arareori constituind un adăpost pentru pescari. Acolo, cei doi au ridicat o chilie, punând bazele a ceea ce avea să devină una dintre cele mai cunoscute mănăstiri ortodoxe din lume. Tot în Patericul local, ni se spune că o familie, care se stabilise pe insulă, a fost alungată de îngeri, deoarece era un spaţiu consacrat, prin voia lui Dumnezeu, doar monahilor. Şi astăzi, puţinii locuitori ai arhipelagului (968 de persoane, la recensământul din 2002) vorbesc despre sfinţenia insulei unde se află lăcaşul de cult, sfinţenie căreia, sunt convinşi, i se datorează şi faptul că, în ciuda reliefului prielnic şi a mlaştinilor, în zonă nu există şerpi. Monahii Savatie şi Gherman, la fel ca şi Zosima, întemeietorul de facto al mănăstirii, au fost canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Rusă, ca sfinţi făcători de minuni.

Complotistul pocăit, stareţ providenţial

O altă figură importantă a Mănăstirii Solovăţ este cea a egumenului Filip Kolycev (Sfântul Filip, patriarhul Rusiei).

Feodor Stepanovici, după numele de mirean, s-a născut la Moscova, în 1507, într-o importantă familie boierească. Se pare că, în copilărie, a fost prieten cu acela care avea să devină, mai târziu, ţarul Ivan al IV-lea, supranumit „cel Groaznic“ . Implicat, se spune, într-un complot eşuat împotriva mamei acestuia, ţarina Elena Glinskaya, a fost obligat să se refugieze la mănăstirea din Golful Onega, unde, la vârsta de 30 de ani, depune voturile monahale. La 41 de ani a devenit egumen, având ocazia să îşi pună în practică nişte planuri extraordinare, care au făcut din Solovăţ nu doar un deosebit centru spiritual, ci şi unul economic. Sub supravegherea sa, au fost construite două catedrale, mori şi depozite, s-a pus la punct un sistem de fierbere a apei de mare, mănăstirea devenind unul dintre cei mai mari furnizori de sare din Rusia acelor vremuri şi, pentru a facilita transportul, a coordonat săparea unor şanţuri între cele 72 de lacuri, punând la punct sistemul de canale existent astăzi.

Crescând puterea economică, a fost nevoie şi de protejarea lăcaşului, care, deşi se afla într-o zonă prea puţin umblată, putea fi atacat oricând, de pe mare sau de pe uscat, şi jefuit, mai cu seamă în acea perioadă, marcată de conflicte interne şi internaţionale. Egumenul Filip Kolycev a dispus ridicarea unor ziduri de 6 metri lăţime şi 11 metri înălţime, care au transformat paşnica mănăstire într-o fortăreaţă inexpugnabilă, într-un „kremlin“, după termenul rusesc. Mai târziu, aceste ziduri şi-au dovedit cu prisosinţă utilitatea: lăcaşul a fost atacat, de pe mare, în repetate rânduri, atât de letoni, cât şi de suedezi, rezistând cu succes. În timpul Războiului Crimeei, pe 6 şi 7 iulie 1854, trei vase britanice au bombardat, vreme de 9 ore, fortificaţiile mănăstirii, fiind obligate, în cele din urmă, să se retragă fără nici un rezultat.

De partea Raskolului

În urma realizărilor sale deosebite, Filip Kolycev a fost chemat la Moscova de către ţarul Ivan cel Groaznic, pentru fi numit patriarh. Se pare că, înainte de a accepta, egumenul i-a pus fostului său prieten nişte condiţii, arătându-i că nu va închide ochii la omorurile acestuia şi sfătuindu-l să îşi înceteze politica brutală. La doi ani după întronizare, în 1568, în urma refuzului patriarhului Moscovei de a-i da binecuvântarea (Ivan al IV-lea continuase seria de crime, care aveau să culmineze, în 1570, cu masacrul de la Novgorod), ţarul l-a arestat pe acesta în timpul Sfintei Liturghii, a obţinut depunerea sa din treaptă şi, cu două zile înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, şi-a trimis omul de încredere, Malyuta Skuratov, să-l sugrume pe cel care avea să devină unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai Rusiei.

Importantele realizări ale lui Filip Kolycev pot fi văzute şi astăzi. Mănăstirea Solovăţ avea, în secolul al XVII-lea, 350 de monahi şi aproximativ 700 de muncitori, 54 de locuri special amenajate pentru obţinerea sării din apa de mare, activităţi de pescuit, vânătoare, prelucrare a oţelului, a perlelor şi a micăi (mai exact, muscovit, mineralul din grupa silicaţilor găsit în componenţa rocilor de granit, folosit, iniţial, în locul sticlei pentru geamuri, mai scumpă) etc. În urma donaţiilor vestitei eroine din Novgorod, Marfa Boretskaya, dar şi ale altor persoane, Solovăţul deţinea şi un mare număr de terenuri cultivabile. Pe lângă acestea, datorită uriaşei biblioteci şi rolului cultural deosebit, mănăstirea era şi centrul spiritualităţii din nordul Rusiei, însă conducătorii ei au găsit că ar fi de datoria lor ca, în cazul reformelor patriarhului Nikon, din 1668, să se situeze de partea adepţilor păstrării vechilor rânduieli, în aşa-numitul „Raskol“ (schismă). Atacaţi de forţele ţariste, monahii s-au retras în „kremlin“, apărându-se cu succes vreme de 8 ani şi, dacă nu ar fi fost trădaţi, nu ar fi fost înfrânţi în acel inutil război fratricid. Aproape toţi călugării care au participat la Raskol au fost executaţi.

Ultimul stareţ, ars de bolşevici

În 1765, mănăstirea a devenit stavropighie a Patriarhiei de la Moscova, fiind subordonată direct Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. S-a păstrat obiceiul, care data din secolul al XVI-lea (semnalat, în 1554, de egumenul Artemie), ca la Solovăţ să fie trimişi în exil indezirabilii regimului ţarist. În secolul al XX-lea, acest obicei a fost înlocuit de o groaznică alternativă: gulagul. Ultimul arhimandrit al lăcaşului din Golful Onega, înainte ca regimul bolşevic să îşi pună în aplicare criminalele planuri, a fost Veniamin Kononov. Instalat în 1917, el a primit, în 1920, ordinul de evacuare forţată, în urma desfiinţării mănăstirii şi a transformării ei în „tabără de reeducare“. Veniamin, devenit şi el sfânt martir, s-a refugiat, împreună cu ieromonahul Nichifor, într-o chilie din pădurea care înconjoară oraşul Arhanghelsk. Au fost descoperiţi de bolşevici şi adăpostul lor a fost incendiat, cei doi fiind arşi de vii, pe 17 aprilie 1928.

În 1920, după confiscarea bunurilor, mănăstirea a fost transformată într-o „tabără“ de muncă forţată. În 1923, a fost reorganizată într-o „tabără cu scop special“, pentru ca, în 1937, să devină penitenciar. Orice nume ar fi purtat, Solovăţ a fost un deschizător de drumuri al gulagului, un spaţiu de muncă silnică şi de tortură pentru cei consideraţi duşmani ai noii orânduiri, o zonă despre care Alexandr Soljeniţîn scria, în lucrarea sa, Arhipelagul Gulag: „Aceasta era ideea din spatele Solovki. Era un loc fără nici o legătură cu restul lumii timp de o jumătate de an. Un strigăt de aici n-ar fi fost auzit niciodată“.

Maxim Gorki, în vizită la Solovăţ

Şi, chiar dacă ar fi auzit acel strigăt, oamenii nu erau pregătiţi să creadă. Tot Soljeniţîn povestea că un prizonier a izbutit, cumva, să evadeze şi s-a refugiat în Marea Britanie. Acolo a scris o carte în care a descris atrocităţile de la Solovăţ, provocând un adevărat şoc pe plan internaţional. În replică, autorităţile ruse l-au invitat pe scriitorul Maxim Gorki să viziteze locul incriminat, să vadă realitatea şi să combată, apoi, „născocirile presei burgheze“. Într-adevăr, la vizita scriitorului rus, totul era perfect disimulat: carcere goale, curăţenie, nici o urmă de abuz sau tortură. Mai mult, deţinuţii pentru hoţie erau în camere, „citind“ ziarul. Însă jurnalele erau ţinute intenţionat invers, cu susul în jos, pentru ca martorul să înţeleagă mascarada jucată înaintea sa. Nepricepând, Gorki i-a întors ziarul unui prizonier. Un adolescent nu a mai răbdat şi i-a spus adevărul, că totul era teatru, dar scriitorul nu l-a crezut. A plecat, urmând să scrie o adevărată apologie a gulagului de la Solovăţ, descriind frumuseţea deosebită a insulelor din arhipelag. În urma sa, tânărul a fost executat. Mult mai târziu, când Gorki a întrezărit realitatea din spatele comunismului, a fost şi el ucis.

În Golful Onega, deţinuţii erau trimişi să taie lemne şi să extragă minereu, neîmbrăcaţi şi nehrăniţi corespunzător climei şi muncilor grele, fără asistenţă medicală. Rata mortalităţii în lagărele nou-înfiinţate era de 80% din personal, în primele luni. Norma zilnică a unui prizonier era uriaşă, neîndeplinirea ei ducând la scăderea raţiilor de mâncare, şi aşa infime. Hrana consta, în mare parte, din pâine de proastă calitate („paika“, numită şi „tain“), iar valoarea nutritivă era de aproximativ 1.200 de calorii. (Potrivit Organizaţiei Mondiale pentru Sănătate, valoarea nutritivă minimă necesară muncitorilor în condiţii grele ar fi de aproximativ 3.900 de calorii.) Lipsa de vitamine ducea la boli grave, cum ar fi scorbutul. Pentru a fi determinaţi să muncească, deţinuţii erau provocaţi la un sinistru „concurs“: cel care ajungea ultimul în coloana pregătită să plece la lucru era executat sau, în cel mai bun caz, era privat de hrană în ziua respectivă. Condiţiile cumplite din gulagul de la Solovăţ au făcut ca, în argoul penitenciarelor ruseşti, numele popular al arhipelagului, Solovki, să fie sinonim cu „lagăr de muncă forţată“.

Soborul noilor sfinţi martiri şi mărturisitori de la Solovăţ

În 1939, penitenciarul din Golful Onega a fost închis şi, pentru a se profita de poziţia strategică deosebită a arhipelagului, clădirile fostei mănăstiri au fost preluate de Flota Nordică a Marinei Sovietice. Între 1942-1945, aici a funcţionat şi o şcoală de cadeţi a Academiei Navale. În 1967, s-au pus bazele a ceea ce avea să devină, din 1974, un muzeu istoric şi arhitectural, dar şi o rezervaţie naturală a URSS. Abia în 1990, sub conducerea egumenului Gherman, a fost redeschisă, tot ca stavropighie a Patriarhiei Ruse, Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ de la Solovăţ. În 1992, moaştele sfinţilor Savatie, Gherman şi Zosima, întemeietorii lăcaşului, au fost readuse în aşezământul de pe coasta Mării Albe. În anul 2000, Sfântul Sinod de la Moscova a decis introducerea unei noi sărbători în calendarul creştin-ortodox local: Soborul noilor sfinţi martiri şi mărturisitori de la Solovăţ, sărbătoare prăznuită pe 10 august (23 august, după calendarul vechi).

Mănăstirea din Golful Onega face parte din patrimoniul UNESCO, fiind descrisă ca „un deosebit exemplu de aşezare monastică în mediul neprimitor al Europei nordice, ilustrând, în mod admirabil, credinţa, tenacitatea şi priceperea comunităţilor religioase medievale“. Important obiectiv turistic şi spiritual, sălaşul monahal de la Solovăţ poartă şi astăzi, în ciuda lucrărilor de renovare, urmele unui trecut zbuciumat, din care credinţa a ieşit biruitoare.