Artă şi epifanie

La Cluj,  în aula unde Vasile Pârvan inaugura la recent înființata Universitate a Daciei Superioare primul curs de istoria artei, imediat după război, a fost decernat, în 18 octombrie 2024, premiul „Marian Papahagi”, care este acordat, o dată la doi ani, pentru o realizare academică privitoare la cultura din Peninsulă și este oferit de Ambasada Italiei și de Institutul Italian de Cultură la București, împreună cu Universitatea „Babeș-Bolyai”.

Volumul distins cu acest premiu este despre Leonardo da Vinci şi cultura Italiei renascentiste, scris de Luigi Bambulea, lector al Universității Naționale de Arte din București și cercetător științific în cadrul Muzeului Național al Literaturii Române. Juriul, coordonat de președintele celei mai vechi academii lingvistice din lume (Accademia della Crusca), prof. Paolo d’Achille, un reputat lingvist romanist, a avut ca membri pe Victor Ieronim Stoichiță, marele istoric al artei român, care a predat decenii la rând la Fribourg, și pe prof. Bruno Mazzoni, de la Universitatea din Pisa.

Cartea „Artă și epifanie. Construcție, discurs și viziune în «Adorația magilor», de Leonardo da Vinci” își propune să evidențieze câteva aspecte esențiale în ceea ce privește „tabloul cel mai revoluționar și cel mai anticonformist al secolului al XV-lea” (K. Clark, 1967). Un prim aspect ține de evidențierea unui moment de mutație în istoria tipului iconografic căruia i se integrează. Un alt aspect ține de prezentarea unor informații importante cu privire la prima etapă florentină de creație a lui da Vinci. Al treilea aspect evidențiază profilul intelectual leonardesc, original, situat într-un câmp multidisciplinar de cercetare. Un penultim aspect face referință la modernitatea picturii europene, opera lui Leonardo devenind un reper al istoriei culturii europene. Ultimul aspect subliniază cum această capodoperă poate fi supusă instrumentelor de analiză ale istoriei, teoriei artei și ale esteticii.                                                                                                                                     

Fiind vorba de un demers de cercetare dens în observații științifice, nu vom reuși decât să rezumăm prezentarea cărții la câteva idei interesante, idei menite să-l facă pe cititor să parcurgă cartea și să reflecteze asupra rolului artei de a fi un mijloc către El. Un element inedit al cărții este acela că arată atitudinea lui Leonardo față de reprezentările sacre, prin încercarea de redare a mythosului în structurile rațiunii bazate pe analiză, pe calcul și pe experiență, îndepărtându-se de modalitățile gnoseologice de tip medieval. Proiectarea spațială a acestei opere ține cont de regula secțiunii de aur. Totuși, spațiul nu îl dorim supus unei riguroase analize tehnice, ci ca o deschidere spre interioritatea operei. Conform spuselor autorului, „Adorația” lui Leonardo are anvergură teologică prin ingenioasa strategie compozițională: planul secundar, plan ce cuprinde semne ale unei istorii damnate contrastante cu frumusețea primului plan, este unul din polii de construcție ai unei imagini unitare cu funcție „mobilizatoare” (în sens liturgic).  

Aflăm că Leonardo a mizat pe o „concentrație a detaliilor” (Chastel, 1981) pentru a obține o stare contemplativă și o participare sufletească de la privitor. Așadar, Fecioara și Pruncul, axa centrală a tabloului, par a pune scena într-o ideală mișcare. Timpul este alt element care sugerează epifania. În opinia autorului, atât timpul local (al arhitecturii), cât și cel istoric (al ruinelor) sunt încetinite de prezența divină a Pruncului care deschide timpul către durata veșniciei. Templul în construcție, din planul secund, trimite către templul năruit al lui Solomon, dând un nou imbold unei lecturi de tip anagogic a operei, mai ales că Biblia pare a fi principala sursă de inspirație a lui Leonardo da Vinci. Gesturile celor din preajma Sfintei Familii fac perceptibilă proximitatea Lui. Gestul conferă adorației sensul dramatic al revelației și convertirii (Clark, 1967, citat de autor).

În concluzie, cartea este despre artă și despre epifanie. De fapt, este vorba despre mai multe epifanii. Scena adorării Pruncului de către magi se vrea a fi o dublă epifanie: epifania Cuvântului (prin sensul literar și teologic) și epifania interiorității (Barolski, 2002, citat de autor).