Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Există artă fără public?

Există artă fără public?

Galerie foto (7) Galerie foto (7) Cultură
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 21 Apr, 2021

S-a împlinit mai bine de un an de la declan­șarea pandemiei de COVID-19. În afara temerilor generale și a influențelor lock-down­urilor asupra întregii vieți economico-sociale, în afara cifrelor îngrijorătoare privind șomajul, când vine vorba despre anumite domenii, deplângem în special soarta HoReCa și cea a turismului. Dar cultura? Cum o fi oare să fii actor și să nu poți juca? Ori să joci online? Dar editurile cum supraviețuiesc? Dar muzeele? Nimeni nu ne poate explica mai bine decât cei direct implicați.

1. Cât de greu a fost, cât de greu este încă? 2. Au existat etape diferite: starea de urgență, starea de alertă, ultima perioadă. Cum au diferit? 3. Cât de mult contează contactul cu publicul măcar online? 4. Care sunt speranțele pentru 2021?

 

Lia Bugnar, autoare, regizoare, actriță: „Teatrul e energie, comunicare, căldură, respirație, nu crispare, mască, izolare și dezinfectant”

1. Trăiam într-un ritm agonic, total nesănătos, și dintr-odată cineva a scos mașinăria din priză. Atât de simplu. Nu că n-aș fi știut că tot ce fac poate la fel de bine să nu fie, dar acum a fost așa, ca un mesaj din partea divinității, scris cu litere de tipar. Partea cu oamenii care se îmbolnăveau (și se îmbolnăvesc încă), cu oamenii care mureau (și mor încă) a fost crâncenă, spaima că mama ar putea păți ceva, că alți oameni dragi mie ar putea păți ceva. Dar nu cad în depresie, nu mă simt inutilă, n-am atacuri de anxietate. Îmi place să stau în casă fără să am nimic de făcut, iar acest nimic să-l organizez în acțiuni tip citit, filme, jucat cu patrupedele familiei etc.

2. Nu mă uit la televizor, nu-s cine știe ce activă pe rețelele de socializare, așa că, în afară de imensa spaimă că aș putea pierde pe cineva drag, n-am suferit nici că nu ies din casă, nici că nu fac băi de mulțime, pentru că sunt singuratică de felul meu, nu-s genul musafir sau dătător de petreceri. După o cură zdravănă de nefăcut nimic, totuși oamenii s-au dezmeticit și clepsidrele contractelor de dinainte de pandemie au început să-și picure imperturbabile nisipul. Așa că m-am (re)apucat de scris, ca să pot trăi totuși (financiar vorbind). Am mai avut și câte un spectacol astă-vară (în câte-o grădină de vară, cu regulile de distanțare respectate cu strictețe), nu mi s-a părut cine știe ce comuniune actor-spectator cu scena la zeci de metri de scaunele privitorilor și cu desenul ăla al așezării oamenilor pe locuri (un rând da, unu’ nu, trei locuri da, trei nu), ima­gine care mă ducea cu gândul la o gură știrbă.

3. Întâlnirea online cu spectatorii mie mi se pare mai cinstită decât amețeala asta cu 30% din sală plină. Sau 70% goală, ca s-o spunem p-aia dreaptă. Problema COVID nu e nici pe ­departe rezolvată, așa că eu nu-mi doresc să joc cu colegi nevaccinați, cu personal netestat, în același spațiu cu spectatori despre care habar n-am dacă sunt sau nu sănătoși, așa cum nici ei nu știu nimic despre starea mea fizică. Teatrul e energie, comunicare, căldură, salivă, respirație, nu e crispare, mască, izolare, dezinfectant și mai știu eu ce. Așa că pot liniștită să stau în banca mea până când se va reveni la normal. Cât despre spectacolele online, sunt varianta ideală de compromis, ca să zic așa. Spectatori din străinătate sau din alte orașe decât București au considerat un noroc faptul că au putut să vădă niște spectacole pe care altfel nu prea ar fi avut cum să le prindă vreodată. Am primit filmări cu oameni care ne aplaudau în casă și strigau la finalul spectacolului, am primit tot felul de imagini din diverse colțuri ale lumii cu reacții în timp ce noi jucăm, cu râsete, cu comentarii, altfel spus, cu toată tandrețea lumii.

4. Nu sunt neapărat genul care speră. Aș vrea să știu că nu se mai îmbolnăvesc oameni și nu mai mor de la virusul ăsta. Deși e un mod de a muri la fel de inacceptabil ca oricare altul. Fără boală și moarte, doar atât aș îndrăzni, dacă ar fi de sperat. Dar sunt conștientă că e imens, așa că îmi văd de treaba mea și nu mai sper. 

 

Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon: „Totul pare o ficțiune, un fel de «second life», dar fără cifre, doar cu litere”

1. „Cultura e un lux”, această frază care ajunsese un loc comun, s-a activat în ultimul an în tot spectrul culturii. Dacă ne referim la cultura scrisă, în speță la edituri, a fost destul de greu și înainte de pandemie... Indiferența față de cultura autentică, în special față de cea scrisă, e în creștere în toată lumea, de câteva decenii, există multe statistici, iar cele din ultimii ani sunt alarmante. Din martie 2020, degrabă se împlinește un an, asistăm neputincioși la un blocaj nemaiîntâlnit. Desigur există încă un „nucleu” permanent, tot mai mic, de cititori/consumatori de cărți, dar el nu poate fi reprezentativ atunci când facem „măsurători”. Totuși, după un an, se observă un soi de adaptare la situație, o resemnare, urmată, paradoxal sau nu, de o ușoară creștere a interesului pentru cărți, în special pentru cumpărarea online.

2. Nu cred că au existat variații prea mari. Din martie până prin iunie-iulie, toți cei aflați în domeniul producției și mai ales al difuzării de carte așteptau cu precauție să vadă care sunt oscilațiile pieței. Se instalase o tăcere peste toate, o tatonare, ca la începutul colaborării, se făceau pași timizi. În lipsa unor programe guvernamentale de susținere a domeniului culturii, așa cum am văzut că se întâmplă în alte țări, nimeni nu știa ce va urma și cum se vor derula activitățile cotidiene.

3. Am continuat lansările și evenimentele, care până la pandemie treceau de trei sute într-un an, în spațiul virtual. Este una din puținele forme de manifestare prin care menținem legătura cu publicul. Menținem sau atragem atenția cititorilor asupra noilor apariții prin dialoguri, evocări, dezbateri. Deși totul pare o ficțiune, un fel de „second life”, dar fără cifre, doar cu litere.

4. Speranțele oamenilor cărții sunt, în primul rând, speranțele oamenilor. Dacă asupra oamenilor planează încă incertitudinea zilei de mâine, dar și teama zilei de azi, nu cărțile vor fi prioritare în alegerile lor. Iar incertitudinea oamenilor de cultură sporește proporțional cu lipsa ori întârzierea unor programe de sprijin pentru redresare economică, în toate domeniile vieții.

 

Paula Varga, secretar literar la Teatrul ­Nottara: „Ne bucură enorm reîntâlnirea cu spectatorii după atâta timp, chiar și când râsul lor se aude înfundat din spatele măștilor”

1. A fost foarte greu! Teatrele s-au închis primele și s-au deschis ultimele! A fost multă incertitudine, multă așteptare și temerea că poate spectatorii se vor obișnui un pic prea tare să vadă „teatru” online și vor uita drumul până la noi. Din fericire, nu a fost cazul! De când am reluat activitatea cu publicul pe anul 2021, biletele s-au vândut aproape instantaneu la majoritatea spectacolelor. Sigur, o sală „plină” înseamnă acum o sală la care s-au cumpărat 30% din bilete, dar tot ne bucură enorm reîntâlnirea cu spectatorii după atâta timp, chiar și când râsul lor se aude înfundat din spatele măștilor. Fiecare zi în care actorii noștri sunt pe scenă și publicul în sală este o zi care arată că nu am uitat de tot viața de „dinainte”.

2. Fiecare perioadă a avut provocările ei. În starea de urgență și o vreme după aceea au fost interzise inclusiv repetițiile în teatru. Ne-am adaptat și noi, ca toată lumea, așa că repetițiile au avut loc prin videoconferințe online. Apoi, pe timpul verii, am putut juca în aer liber și din fericire am avut prieteni care ne-au deschis „ușa” să putem susține reprezentații. În toamnă a fost o perioadă foarte scurtă, de câteva zile, în care s-a putut juca la interior, dar Capitala a depășit indicele de 3‰ și teatrele s-au închis iar pentru public, cu diferența că au putut avea loc repetiții. Așa că s-au repetat atât producțiile existente deja în repertoriu, cât și premierele propuse pentru 2021, iar atunci când s-a anunțat reluarea activității am fost imediat pregătiți cu programarea spectacolelor.

3. A contat enorm, pentru că așa ne-am ținut publicul aproape. Sunt convinsă că am și câștigat public nou datorită campaniilor pe care le-am desfășurat, unele dintre ele în parteneriat cu alte instituții. Acesta ar putea fi un câștig al pandemiei, dacă vrem neapărat să găsim unul: faptul că ne-am făcut noi parteneri (și prieteni), că am avut timp pentru tot felul de campanii și proiecte creative și că publicul a putut cunoaște mai bine  actorii teatrului în această perioadă.

4. Aceleași speranțe pe care le are toată planeta: să auzim cuvintele „pandemia s-a terminat”. Sperăm să nu se mai închidă teatrele, sperăm să jucăm cât mai repede la capacitate de 100% și singurele măști de care să mai auzim să fie cele consacrate: una care râde și una care plânge.

 

Adrian Fetecău, jurnalist, scriitor, fondatorul Companiei Teatrale Vouă: „Contactul online cu publicul e o iluzie!”

1. A trecut un an, dar parcă s-a scurs o viață! Asta-i senzația care mă bântuie acum... Și, ca în orice viață, mi-a fost de multe ori greu și de mult mai puține ori ușor. Nu am crezut niciodată, după ce am trecut prin atâtea, că într-un timp atât de scurt vor cădea jaloanele printre care eram obișnuit să fac slalom. Din păcate, a început să se instaleze o izolare și în interiorul meu. Mai bine zis o însingurare, pe care, vreau, nu vreau, trebuie să o conștientizez și să țin seama de ea. Să vă dau doar un singur exemplu... Săptămânal, mă vedeam cu cei șapte prieteni din actuala formulă a Grupului Vouă, fie pentru spectacole, fie pentru repetiții, fie la un pahar de vorbă, dezbătând, de multe ori în contradictoriu, ore-ntregi, teme din teatru (ei sunt toți actori profesioniști), istorie, religie, literatură etc. Nu vă puteți închipui cât de mult îmi lipsesc aceste întâlniri! Bineînțeles că ținem legătura între noi, prin lungi convorbiri telefonice sau pe grupul de pe WhatsApp, dar discuțiile față-n față nu prea pot fi înlocuite cu surogate!

2. Când ne-au băgat prima dată în case, în martie anul trecut, am fost la mama la țară, la cinci kilometri de Vulcanii Noroioși, și, fără să îmi fi propus, am scris o carte, „Năuc, nervos, naiv - în izolare”, în care am exprimat toate gândurile și frustrările legate de acea perioadă nemai­întâlnită în existența noastră. Acum am început să scriu un roman de dragoste, „Mihai și Mihaela”, încercând să văd dacă sunt capabil să descriu, fără prețiozități, relația dintre un bărbat și o femeie care se cunosc într-un mod absolut neașteptat. Recapitulând, mi-am cam omorât timpul, trecând prin toate stările posibile, încercând să-mi satisfac ifosele de scriitor. Trebuia să-mi găsesc o ocupație pentru a nu mă tâmpi de tot văzând atâtea poante și filmulețe, multe răsuflate, primite de cunoscuți pe WhatsApp (pagină personală de Facebook nu am).

3. Din start afirm că nu cred că există vreun gen de contact online cu publicul! E o iluzie... Am avut o singură experiență de acest gen, în mai anul trecut, când la sfârșitul perioadei de urgență am oferit, în priză directă, piesa „Stăpânul Ciolanului”, scrisă de Marilena Dumitrescu și Dănuț Ungureanu și jucată la Teatrul de Comedie. Au fost mulți cei care s-au uitat, dar... nu i-am simțit!

Cu alte cuvinte, contacul direct cu spectatorii din sală nu poate fi înlocuit cu ceva. Noi ne „hrănim” din râsetele și aplauzele după poantele rostite pe scenă. După ce, la începutul lunii martie 2020, am susținut mai multe spectacole prin care am sărbătorit 38 de ani de la înființarea trupei, am mai avut doar o singură manifestare, în 6 august, la Baia Mare, în Teatrul de Vară, cu spectatori... distanțați, dar  foarte activi! Vă dați seama cât de mult ne e dor de scenă!

4. Speranțele legate de 2021, în afară de a rămâne sănătoși, eu, familia și toți cei care citiți aceste rânduri, sunt foarte firave. Prin decembrie, spuneam că totul se va termina prin aprilie-mai. Dar cum niciodată nu am fost un bun prezicător, se pare că nu mi-a ieșit nici asta și că nu vom scăpa ușor de această apăsare... Iar întrebarea care se pune, în mod firesc, este: Când totul se va sfârși, în cât timp vom fi în stare să ne găsim reperele?

 

Georgiana Iacob, referent, Muzeul Na­țio­nal de Artă al României: „Spațiul virtual poate să îmbunătățească expe­ri­ența artistică, însă contactul direct cu arta nu poate fi înlocuit”

1. În primele două luni ale anului trecut, activitatea muzeului era cea obișnuită, cu expoziții temporare, vizite ghidate și ateliere pentru școli. Apoi, închiderea muzeului și mutarea activității în zona online au devenit o necesitate, care, pe lângă dificultățile legate de adaptare, a adus și beneficii. Spațiul virtual al muzeului a devenit mai dinamic și mai frecventat, datorită postărilor periodice care au acoperit toate aspectele legate de patrimoniul muzeului.

2. În perioada stării de urgență, muzeul a avut o prezență extrem de dinamică în mediul online. Campania „Actori de pus în ramă”, desfășurată în parteneriat cu Teatrul Nottara, a propus o multiplă reinterpretare a lucrărilor de pictură și sculptură. Săptămânal, publicul a avut parte de un tur virtual tematic, de o zi de marți dedicată spațiilor istorice, de prezentări ale Muzeului Colecțiilor de Artă, de postări dedicate unor artiști sau evenimente importante. Partea de educație muzeală a fost prezentă prin propuneri de activități care se puteau realiza acasă, fiind cuprinse sub umbrela largă ARTfel, sub care se desfășoară de ceva timp atelierele educative. Redeschiderea muzeului s-a făcut cu un program diminuat de vizitare, doar 6 ore. În timpul verii, parteneriatele încheiate de MNAR cu Teatrul Nottara, Teatrul de Operetă și Teatrul Evreiesc, prin seria de spectacole, dar și săptămâna de film în aer liber, toate oferite în Curtea de Onoare, au adus un număr mai mare de vizitatori la muzeu. În luna septembrie s-a desfășurat Toamna ARTfel, o serie de cinci ateliere pentru copii care au explorat atât istoria Palatului Regal, cât și galeriile permanente. Iar până la finalul anului 2020, s-au deschis patru expoziții temporare. Toate se pot vizita în continuare, până spre finalul lunii martie, expoziția de artă veche fiind deschisă până la jumătatea anului.

3. Mediul online a fost un sprijin real prin care muzeul a putut să existe și să satisfacă nevoia de frumos a publicului într-o perioadă dificilă, fară precedent în ultimele decenii. Deși este un instrument extrem de versatil, spațiul virtual poate să îmbunătățească experiența artistică, însă nu poate să o suplinească.

4. Sperăm ca în anul 2021 să ne reîntoarcem la un muzeu dinamic, în care evenimentele să se poată succeda într-o manieră firească, iar publicul de toate vârstele să revină în preajma artei. Chiar dacă spațiul online a reprezentat un surogat de care ne-am folosit cu succes anul trecut, contactul direct cu arta nu poate fi înlocuit.

Acest articol a fost publicat pe Presshub.ro în cadrul proiectului „COVID-19 FactsNotFake - The Emergency Newsroom. Infodemic Lie ­Detector”, un proiect Freedom House Romania, în parteneriat cu TRINITAS TV, Radio TRINITAS, „Ziarul Lumina” și Agenția de știri BASILICA, finanțat de Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în România. Informațiile prezentate nu reprezintă poziția oficială a Ambasadei Marii Britanii. Întreaga răspundere a corectitudinii și coerenței informațiilor prezentate revine autorului.

Citeşte mai multe despre:   coronavirus  -   online