Grupurile „Plugușorul cu felinar” de la Tătăruși, Ansamblul folcloric „Ciureana” şi copiii de la Palatul Copiilor Iași vor vesti, mâine, 21 decembrie, pe scena amfiteatrului Muzeului „Ion Creangă”
Pentru trecerea zării
Întrucât poezia este tema paginii de azi, avem în vedere şi volumul de debut al Elenei Dulgheru, „Pentru trecerea zării şi alte poeme“, apărut la editura Arca Învierii, cu un cuvânt înainte al Lilianei Ursu. Elena Dulgheru este cunoscută în calitatea ei de filmolog, făcându-se remarcată încă de acum zece ani prin volumul dedicat lui Andrei Tarkovski. Apoi a scris despre Kusturica şi Paradjanov, regizori tot ai universului răsăritean, închipuind chiar o scară a raiului la aceşti trei cineaşti. Iată că demersul filmologic nu i-a fost de ajuns şi vrea să-şi atragă cititorii prin propriile versuri. Avem astfel de-a face cu o lirică de o remarcabilă fineţe, care contrazice tot ce este acum zgomot. Scrisă fără ostentaţie ori înverşunare, nu este neapărat o poezie religioasă, deşi sentimentul religios este perceput în carte ca o infuzie discretă. Nu ştim în ce măsură volumul ei va atrage atenţia criticilor. Dacă nu va atrage, ar fi un păcat. În poezia aceasta avem seminţe din care poate creşte mai târziu planta unei noi generaţii poetice. După anii de convulsii şi negaţii pe care poezia noastră i-a înregistrat, se cuvine naşterea unei alte generaţii care-l va înlocui pe „nu“ cu o senină şi blândă afirmaţie. Elena Dulgheru poate fi vestitorul unei asemenea naşteri. Ea trece zarea făcând trecerea posibilă şi altora. Aceasta poate fi miza de adâncime a cărţii de faţă.
Ceea ce este personal poate deveni colectiv. Cenuşă e chiar mâna ta, spune poeta, sugerând astfel o combustie ca prag ultim al iubirii. Şi sunt numeroase versuri de acest fel care ne aduc aminte de o poezie a trăirii intense şi a gândului purificat. Prin acest volum, Elena Dulgheru îşi ia cu brio examenul de admitere într-un univers al nuanţelor şi peceţilor indelebile. Ea a văzut film ca să se limpezească pe sine şi apoi din prea multă claritate să se întoarcă spre o misterioasă obscuritate poetică. Nu este nimic „clar“ în sens de facil în aceste versuri şi acesta este principalul merit al cărţii. Lecţia lui Tarkovski a fost pe deplin însuşită. Orizontul se închide pentru cei nechemaţi şi se deschide pentru cei aleşi. Restul înseamnă vorbe risipite de vânt ca pleava...