Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Radu Ciuceanu, Memorii 1-6 (1948-1963), ediţie aniversară la 93 de ani, revăzută și adăugită, București, 2021

Radu Ciuceanu, Memorii 1-6 (1948-1963), ediţie aniversară la 93 de ani, revăzută și adăugită, București, 2021

Galerie foto (11) Galerie foto (11) Cultură
Un articol de: Ionuţ Badea - 26 Apr, 2021

Cu prilejul împlinirii a 93 de ani de viață ai prof. dr. Radu Ciuceanu, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române a publicat, într-o ediție unitară, cele șase volume de Memorii ale acestuia, a căror primă ediție a debutat în anul 1991, la 10 ani de la așternerea lor în scris și la doi ani de la căderea regimului comunist în România.

Ales în septembrie 2019 membru de onoare al Academiei Române, prof. dr. Radu Ciuceanu are o biografie care impresionează prin puterea de rezistență. Născut la 16 aprilie 1928, în Arad, acesta se va implica de tânăr în mișcarea anticomunistă din Oltenia, devenind membru al unei puternice grupări, condusă de ofițeri superiori de armată, numită Mișcarea Națională de Rezistență din Oltenia (MNRO). Considerați adversari ai noului regim bolșevic instalat la putere în România, membrii grupării vor fi arestați și întemnițați la Craiova în 1948, printre care și Radu Ciuceanu, care avea atunci 20 de ani. Acesta va primi o condamnare de 15 ani de temniță grea, pe care și-i va petrece prin mai multe pușcării, reușind să supraviețuiască în pofida regimului inuman, mai ales de la Pitești și Gherla. Eliberat din regimul concentraționar, la vârsta de 42 de ani, Radu Ciuceanu devine absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București, specializarea Arheologie, și își începe activitatea de cercetător la Institutul de Arheologie din București, apoi la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București. Din această ultimă poziție se implică în eforturile de salvare a unora dintre numeroasele monumente istorice, printre care și biserici, amenințate cu demolarea în cadrul planurilor de sistematizare a Capitalei din anii ‘80 ai secolului XX. Semnalele sale de alarmă ajung și în Occident sub forma unor documente care denunțau agresiunea regimului ceaușist împotriva patrimoniului național. După 1989, prof. Radu Ciuceanu se regăsește printre întemeietorii Asociației Foștilor Deținuți Politici din România și inițiatorii înființării, în cadrul Academiei Române, a Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului (1993), al cărui director este în prezent. Din anul 1998, prof. Radu Ciuceanu are titlul de doctor în Istorie al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din București.

Ediția a doua a Memoriilor sale, revăzută și adăugită, se prezintă sub forma a șase volume: Intrarea în tunel, Potcoava fără noroc, Pecetea diavolului, Prea mult întuneric, Doamne!, La taină cu diavolul și Thalassa, thalassa, thalassa!, care însumează peste 2.000 de pagini de mărturii. Modul alcătuirii acestora respectă principiul cronologic, dar depășește statutul de simplu jurnal prin inserarea unor reflecții personale asupra evenimentelor istorice la care a fost martor autorul, dar și a multiplelor portrete ale diverșilor deținuți cu care acesta a interacționat, cât și ale călăilor și chinuitorilor săi: „Aș fi vrut să-i îngrop pe toți în adâncul uitării, să le pierd chipul pentru totdeauna. Dar memoria, ca o pasăre neagră, ce mă însoțea pretutindeni, mă avertiza că nu am dreptul să dau uitării victimele, pe martirii de la Pitești, Jilava, Văcărești, Aiud, Gherla, de la Canalul cu cele 48 de lagăre și colonii... și pe toți cei care, sute de mii, s-au împotrivit, în fel și chip, nedreptății și dezumanizării!” (Radu Ciuceanu, Thalassa, thalassa, thalassa!, p. 181).

Recuperarea memoriei acelor vremuri, vrute a fi uitate, este nestemata mozaicului realizat de prof. dr. Radu Ciuceanu. Din strălucirile acesteia vom încerca să redăm în cele de urmează imagini edificatoare, mai ales în ceea ce privește viața religioasă din închisoare în timpul regimului comunist din România.

„Intrarea în tunel”

Astfel, volumul 1, Intrarea în tunel  (572 pp.), cuprinde memorii despre activitatea MNRO, organizarea acesteia, idealuri, lupta partizanilor din munți, printre care existau și preoți - „părintele Costache din Costești, lider local țărănist, după cum spuneau oamenii”, la al cărui sfârșit tragic este martor involuntar tânărul Radu (Radu Ciuceanu, Intrarea în tunel, București, 2021, pp. 266-270), dar și capturarea membrilor acesteia în 1948, anchetele și metodele folosite, tipuri de anchetatori, descrise în paralel cu amintiri despre consolidarea regimului comunist în România și impactul ideologiei comuniste în rândul populației, mergând de la respingere la acceptare silită de fraudarea alegerilor și promovarea „periferiei”. Situația învățământului românesc de atunci este folosită ca paradigmă pentru modul de lucru al comuniștilor: „În Oltenia se întâlneau situații pe de-a întregul ridicole. Erau școli elementare care adăposteau în corpul didactic profesori străluciți de la Colegiul Carol I cu doctorate în străinătate, în timp ce catedrele lor erau ocupate de agramați și analfabeți care stârneau hazul elevilor și groaza părinților. Dar, indiferent de preț și de consecințe, partidul știa că marea citadelă a reacțiunii, școala românească, trebuia să cadă. Și asta pentru că guvernanții puneau mai presus de orice gândul cuceririi puterii și eliminarea totală a opozanților, indiferent de mijloace sau opțiuni” (Radu Ciuceanu, Intrarea..., București, 2021, p. 243). Un episod aparte îl reprezintă ancheta NKVD-ului - „Dacă scap și de aici, voi apuca anii bunicului”, mărturisește tânărul Radu (Radu Ciuceanu, Intrarea..., București, 2021, p. 367).

„Potcoava fără noroc”

Volumul 2, Potcoava fără noroc (455 pp.), este dedicat detenției și anchetelor din Penitenciarul Craiova (1948-1949). Descrierii regimului de detenție și a metodelor de exterminare la care erau supuși deținuții politici se adaugă portretele colegilor de suferință: studenți, moșieri, tineret liberal și țărănist, legionari, preoți, militari, țărani, comercianți etc. Printre aceștia se distinge figura părintelui Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, arestat ca membru al MNRO, căruia anchetatorul, maiorul securist Vasilescu, îi adresa astfel de cuvinte: „Bă, popo, acum Dumnezeul ăla al tău a murit! Degeaba i te mai închini. Acuma poporul e stăpân, iar eu împart dreptatea așa cum vreau eu. Mie trebuie să mi te închini, mie trebuie să mi te spovedești, că multe rele ați făcut voi, ăștia care vă spuneați sfinți... maiorul continuă să-și debiteze discursul, deși părintele Gherasim rămânea nemișcat, cu ochii săi albaștri, blânzi, ca apa râurilor de munte” (Radu Ciuceanu, Potcoava fără noroc, București, 2021, p. 330).

„Pecetea diavolului”

Procesului politic al membrilor MNRO și răscoalei deținuților din Penitenciarul Craiova, ambele petrecute în anul 1949, îi sunt dedicate paginile volumului 3, Pecetea diavolului  (363 pp.). Parcurgerea acestora ne dezvăluie diverse aspecte politice în legătură cu activitatea MNRO, activitatea Securității și regimul bolșevic din România. Figura luminoasă a starețului Gherasim Iscu este iarăși prezentă: „Fără îndoială că pentru cei care nu-l cunoscuseră mai înainte pe egumen, prezența sa putea fi considerată un accident, iar el o veritabilă victimă. Firav, cu ochii săi senini și de un albastru marin, cu pletele negre, părintele părea o ființă eterată, departe de orice afirmare a unei rezistențe organizate, și cu atât mai puțin armată” (Radu Ciuceanu, Pecetea diavolului, București, 2021, p. 134). Părerea acestuia despre comunism este redată astfel: „[…] Cât despre sfârșitul lui, numai Cel de Sus îi știe sorocul, fie că este ceea ce pare a fi, fie că pare că este ceea ce noi vedem: una din cârmuirile ce vin și pleacă pe fața pământului și acum a țării noastre, un vânt de noroi, de rele și pârjol ce-a bătut adesea peste sălașurile noastre, un blestem de un veac, un coșmar continuu, un iad coborât printre noi, o rană a spiritului care se va închide numai când numărul martirilor va fi numărat de Dumnezeu. [...] Comunismul, în primul rând, a mers pe sucirea cuvântului, l-a pervertit și i-a furat miezul. Cum să-i mai vorbești omului și cum să te mai înțeleagă, dacă el și-a pierdut, prin viclenia Satanei, tăria în logosul rostit și dragostea de sine prin aproapele său [...]” (Radu Ciuceanu, Pecetea..., București, 2021, pp. 286-287). Paginile din volum dedicate fostului stareț mărturisitor se încheie cu aprecierea autorului: „Părintele Gherasim a mers mai departe pe drumul credinței sale, înmulțind numărul martirilor purtători de cruce și mărturisitori ai ei. Pentru unii a rămas un sfânt, pentru mine rămâne un proroc al vremurilor ce vor să vină” (Radu Ciuceanu, Pecetea..., București, 2021, p. 288). Volumul 3 se încheie cu descrierea amănunțită a răscoalei deținuților din Penitenciarul Craiova (august 1949) și transferul participanților către diverse pușcării din țară, printre care și al tânărului Radu Ciuceanu la Pitești.

„Prea mult întuneric, Doamne!”

Episodul cel mai tragic al Memoriilor se desfășoară pe parcursul volumului al 4-lea, intitulat Prea mult întuneric, Doamne! (420 pp.), și anume procesul de reeducare din Penitenciarul Pitești: „Nimeni, peste zeci de ani, pe pământul nostru, nu va dori să-și mai aducă aminte nici de victime, dar nici de călăi, fără să pună în dezbatere specia umană, iar laboratorul Pitești va rămâne însingurat, ca o excrescență a naturii umane, când forțele întunericului, care au existat și vor rămâne cu certitudine, au vrut să-și capete un chip, o exprimare și, pentru o secundă, au triumfat” (Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne!, București, 2021, p. 315). O nouă triere a deținuților îl va purta pe autor spre penitenciarele Văcărești (iarna 1950 - tranzit), Jilava (Fortul XIII, primăvara 1950) și Târgșor (penitenciar pentru minori, vara 1950). Printre „delictele grave” pentru care tinerii ajungeau în acel penitenciar „era prezența la biserică în colectiv, care mirosea a ședință de cuib mistică” (Radu Ciuceanu, Prea mult..., București, 2021, p. 275).

„La taină cu diavolul”

Dar perioadei relativ liniștite petrecută în Penitenciarul Târgșor îi va urma detenția din penitenciarele Gherla, Jilava și Văcărești, descrisă în volumul 5, La taină cu diavolul (563 pp.). La Gherla, însuși directorul penitenciarului i-a întâmpinat pe nou-veniți cu astfel de cuvinte: „Trebuia să știi că noi n-avem milă și nici iertare pentru cei care se împotrivesc clasei muncitoare” (Radu Ciuceanu, La taină cu diavolul, București, 2021, p. 62). Aici vor fi relocați o parte din autorii reeducării de la Pitești care-și vor relua metodele perfide și dezumanizante de tratament al colegilor de celulă. Ororilor camerei morților se suprapun perorațiile lui Eugen Țurcanu: „Unde ești, Dumnezeule?, urla el. De ce te ascunzi? Să-ți faci și tu demascarea, cu toți sfinții și îngerii Tăi, Îți va veni și Ție rândul!” (Radu Ciuceanu, La taină..., București, 2021, p. 162). La rândul său, deținutul află că până și „visele îi sunt interzise într-un regulament nescris și, în consecință, nu are voie să se viseze liber și, mai ales, evadat!” (Radu Ciuceanu, La taină..., București, 2021, p. 196). Mărturiilor directe se suprapun diversele destine ale opozanților regimului bolșevic, cunoscuți de autor, dar și relatarea colectivizării forțate din Teregova și alte localități înstărite. Concluzia autorului, referitoare la încercările de impunere a ideologiei nivelatoare, importată din Răsărit, este: „Și dacă fabricile s-ar fi înmulțit la infinit, steagurile roșii ar fi umbrit lumina soarelui până la extincție, iar imnurile de slavă închinate partidului și conducătorilor săi ne-ar fi dat deș­tep­tarea și stingerea, substanța nativă a poporului nostru n-ar fi fost primejduită cât timp clopotul unei ultime biserici ar fi sunat încă!” (Radu Ciuceanu, La taină..., București, 2021, p. 236). Acest volum pri­leju­iește cititorului cunoașterea unor aspecte ale vieții religioase clandestine din pușcărie, în care Liturghia era slujită pe șoptite, dar și a unor figuri emblematice de slujitori ai Domnului, printre care cel mai activ este considerat de autor părintele Ioan Iovan. Evenimentul religios cel mai emoționant îl reprezintă sărbătoarea Învierii din 6 mai 1956, pe care autorul, închis atunci la Văcărești, o descrie astfel: „Sâmbătă noapte, însă, cred că n-a mai închis nimeni ochii, chiar și cei care erau demult străini de miracolul Învierii. Iar când, la miezul nopții, clopotul cel mare al Patriarhiei, însoțit de sunetul a sute de clopote din capitala țării, ne-au vestit și nouă Învierea Domnului, am împărtășit toți senzația - eram aproape de Dealul Patriarhiei - că tot ce se petrecea afară era un eveniment închinat Mântuitorului pentru slava Sa biruitoare asupra morții, dar care ne privea și pe noi, cei întem­nițați, cei care purtasem lanțurile, până deunăzi loviți, pălmuiți, scuipați, înjurați și umiliți; iar bubuitul clopotului cel mare era menit să aducă recunoașterea Ubi et Orbi a acceptării Calvarului, până la ultima picătură de sânge, dacă este închinată Sfintei Treimi și Bisericii Sale. Poate niciodată în viața mea încarcerată n-am simțit mai puternic revelația divină, prin tăria glasurilor celor peste 200 de clopote ale Bucureștiului!” (Radu Ciuceanu, La taină..., București, 2021, p. 401).

„Thalassa, thalassa, thalassa!”

Ultimul volum al seriei, Thalassa, thalassa, thalassa! (342 pp.), cuprinde ultimii ani de detenție ai autorului în pușcăriile Gherla și Văcărești, dar și momentul eliberării din penitenciar (1963). Din paginile acestuia aflăm iarăși informații despre viața religioasă a deținuților: „Totul, însă, trebuia să se desfășoare în taină, iar partea cea mai importantă a slujbei, Prefacerea, se oficia într-o tăcere solemnă, în care cei care se pregătiseră cu o zi-două de abținere de la apă și mâncare beneficiau de Sfânta Împărtă­șa­nie! Lipseau, însă, potirul aurit și vinul transfi­gu­rat! Mă obișnuisem să aflu că, în lumea subte­ra­nă a Bisericii lui Hristos, exista o circulație se­cretă a Antimisului chiar la proporții minime!” (Ra­du Ciuceanu, Thalassa..., București, 2021, p. 137).

Pentru tinerii erei informaționale, accesarea memoriei a devenit un proces extrem de facil, mai ales că mediul de stocare electronic poate reține și reda fidel tot ceea ce i-a fost încredințat. La fel de facilă este și ștergerea sau distrugerea oricărui suport electronic de stocare. Omul, persoana, rămâne depozitarul cel mai fidel și peren al memoriei, dar și mediul cel mai propice al transmiterii acesteia din generație în generație. Știind aceasta, regimurile totalitare au încercat manipularea prin orice mijloace a memoriei, atât personale, cât și colective. Regimul comunist din România anilor 1945-1989 nu a făcut excepție. Încercărilor disperate ale acestuia i se opune efortul anamnetic al prof. dr. Radu Ciuceanu, care se adaugă întregitor mărturiilor celor care au cunoscut direct abuzurile unei ideologii totalitare.

Citeşte mai multe despre:   Prof. dr. Radu Ciuceanu  -   Academia Romana