Voluntariatul - între activism social și porunca dragostei creștine

Voluntariatul, dincolo de implicațiile pe care le are la nivel (inter)personal, instituțional, politic și social, reprezintă un subiect din ce în ce mai dezbătut în rândul tinerilor, în mass‑media și în zona ONG‑urilor din societatea românească. Auzim din ce în ce mai des vorbindu‑se despre voluntariat: citim în presă despre campanii umanitare, sociale, ecologice etc. inițiate și finalizate cu succes de voluntari dedicați; la interviurile de angajare suntem întrebați dacă și unde am făcut voluntariat. De aproximativ doi ani avem și o lege a voluntariatului (Legea nr. 78/2014). Cu toate acestea, într‑un mod natural, se pune întrebarea: Cine este sau cine poate fi voluntar? Oricine! Persoana care stă lângă tine în autobuz, vecinul de la etajul trei sau poate cel de peste stradă, vânzătorul de la magazinul din colț, dar și directorul multinaționalei care are birourile în cea mai nouă și luxoasă clădire din oraș, liceanul rebel cu plete și blugii rupții, șeful secției de pediatrie, care are grijă de cei mici atunci când au probleme de sănătate și, de ce nu, fiecare persoană pe care o întâlnim și cu care interacționăm, dar mai ales acea persoană pe care o vedem în oglindă în fiecare dimineață când ne trezim și mergem să ne spălăm pe față.

Apoi se pune o altă întrebare: De ce să fiu voluntar?  Răspunsul, oricât de simplu ar părea, este cu mult mai complex decât ceea ce este evident pentru fiecare dintre cei care au făcut - sau care încă fac - voluntariat. Pe lângă satisfacția dată de implicarea din propria inițiativă într‑un anumit proiect, într‑o activitate specifică sau într‑o anumită organizație ori campanie (umanitară, cu profil ecologic, de tineret etc.), mai există o varietate de beneficii pe care acest tip de activitate le aduce. Pentru a le putea descoperi - cel puțin la nivel discursiv - este suficient ca o persoană să participe la o sesiune de recrutare de voluntari a oricărei organizații, asociații, fundații sau instituții publice, căci la acea primă întâlnire - și chiar anterior, prin materialele promoționale - organizatorii știu să împărtășească celor noi, curioși și doritori de implicare, faptul că voluntariatul aduce, pe lângă satisfacerea nevoilor imediate care au generat dorința de implicare, și o serie de alte câștiguri, precum: cunoașterea de persoane noi, acumularea de experiență profesională pentru carieră, precum și învățarea unor lucruri neașteptate; mai mult decât atât, cel care se implică devine parte a unei comunități și, prin ceea ce face, poate deveni chiar „erou” pentru membrii acesteia; învață să lupte pentru o cauză comună și astfel se va redefini ca persoană și va realiza că poate face diferența, iar prin experiența dobândită își va schimba perspectiva asupra multor aspecte.

Mai mult decât atât, în art. 1 (alin. 1) al Legii 78/2015, voluntariatul este definit drept un factor important în crearea unei pieţe europene competitive a muncii şi totodată în dezvoltarea educaţiei şi formării profesionale, precum şi pentru creşterea solidarităţii sociale. În același text de lege, activitățile de voluntariat capătă, din punctul de vedere al însemnătății lor, o dublă valență: pe de o parte, ele sunt învestite cu valoare socială ca expresie a cetățeniei active, a solidarității și responsabilității, iar pe de altă parte, cu valoare profesională ca expresie a dezvoltării personale, profesionale, interculturale și lingvistice a persoanelor care desfășoară aceste activități.

Evident că existența unui cadru legislativ prin care activitatea de voluntariat este reglementată reprezintă un câștig pentru o Românie care se află încă în procesul de dezvoltare și care încă mai are nevoie de timp, muncă și oameni dedicați și dispuși să investească onest și asumat în dezvoltarea durabilă a unei infrastructuri temeinice pe care să se poată construi caractere. Acest câștig este dat de faptul că, în conformitate cu actul legislativ sus numit, pentru ca să poată îndeplini calitatea de voluntar, acea persoană trebuie să îndeplinească anumite criterii, la fel cum pentru ca anumite activități să poată fi recunoscute ca acțiuni de voluntariat, de asemenea, trebuie îndeplinite mai multe norme și criterii.

Dacă cineva dorește să fie beneficiarul unor astfel de activități (în baza contractului de voluntariat), acea persoană - fie ea fizică sau juridică - trebuie să îndeplinească o serie de „calități”. Toate aceste elemente nu fac altceva decât să asigure calitatea actului de voluntariat, recunoașterea lui la standarde internaționale, precum și evitarea oricărei forme de abuz din partea părților implicate în acest proces.

Cu toate acestea, atunci când vorbim de voluntariat este necesar să nu ne raportăm doar la norme, criterii și alte elemente stipulate în diferite acte normative, căci atunci uităm de componenta umană - care, în ultimă instanță, este cea mai importantă - și riscăm să ajungem la activism social. Context în care actul de voluntariat își mută punctul focal de la persoană, mai exact de la comuniunea interpersonală ce face posibilă jertfa voluntarului pentru cel de lângă el la o simplă cauză, la un țel al celor care se asociază în vederea rezolvării „unei probleme sociale” ce trebuie eliminată sau corectată prin diverse măsuri. În această situație, voluntarul - care se transformă în activist social - nu va mai lucra, spre exemplu, cu persoane fără adăpost sau cu copii abandonați, ci se va erija de la aceste îndeletniciri, motivând că scopul său este acela de a identifica cauzele principale ale acestor fenomene, pentru a le putea elimina. Nici această perspectivă nu este de condamnat, însă este una foarte riscantă pentru că ea hrănește orgoliul personal și seacă izvorul dragostei creștine, care se regăsește în atitudinea samarineanului milostiv (Lc. 10, 25‑37) și care va fi criteriul ultim al Judecății la care fiecare dintre noi va fi supus (Mt. 25, 31‑46).

Această formă de manifestare a dragostei față de aproapele, specifică învățăturii de credință creștine, este definită de Alexander Schmemann drept o „imposibilitate posibilă” (A. Schmemman, Postul Mare, Edit. Doris, p. 28). Această sintagmă paradoxală se referă la faptul că acela care își asumă la nivel existențial (nu doar declarativ) creștinismul autentic este capabil de a‑L vedea pe Hristos în celălalt - oricare ar fi el, indiferent de rasă, etnie, naționalitate, sex etc. Mai mult decât atât, creștinul vede în cel de lângă el un partener pe drumul mântuirii, căci Împărăția cerurilor nu poate fi câștigată decât în comuniune cu ceilalți. Din acest motiv, orice raportare la un sistem de voluntariat bazat exclusiv pe o serie întreagă de norme - generale, cadru și particulare - pe o serie de strategii de lucru, pe liste de categorii specifice menite să „ușureze” modalitatea de implementare a diverselor proiecte nu face altceva decât să omoare subit orice sâmbure de dragoste din inima voluntarului și să‑l transforme într‑o mașinărie de lucru centrată pe ideea de „a rezolva probleme sociale”, uitând că societatea este formată din persoane, din parteneri în procesul de mântuire, din semeni în care este prezent Hristos Însuși.

Creștinul autentic este - de cele mai multe ori - sceptic atunci când vine vorba despre o „umanitate” abstractizată la cote maxime. Biserica - și implicit voluntarul creștin - nu se poate identifica niciodată cu activistul social, care, de fiecare dată când renunță la dragostea sa pentru persoană în favoarea unei acțiuni strategice realizate în numele idealurilor de dreptate, egalitate, onoare etc., păcătuiește prin nerespectarea demnității umane a aproapelui. Astfel, orice activitate de voluntariat capătă, în Biserică, calitatea de jertfă, având direcția ascendentă a urcușului duhovnicesc spre comuniunea cu semenii în Împărăția cerurilor.