Rugăciunea, timpul când omul devine Cer

În liniştea amiezii calde, soarele părea un nor firav şi stins pe când lumina se revărsa rodnic deasupra lumii doar de la El, Bunul lor Învăţător într-atât de blând şi de înalt încât Muntele Măslinilor, înaintea Lui, se arăta la rândul său doar un umăr mic al pământului. „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm...” (Luca 11, 1) I-au cerut ucenicii, şi El le-a spus astfel: „...când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). 

În acea zi a anului 203, din porunca împăratului roman Lucius Septimius Severus Augustus (146-211), arena se deschidea iarăşi în toată teribila ei înfăţişare. De această dată, înaintea altor străini. Aveau legături strânse la mâini ca semn al osândirii iar pe sub veşmintele sărace împletituri în chipul crucii, ca legătură veşnică a lor cu ceva măreţ, ce trecea dincolo de rigoarea raţiunii umane. Stăteau îmbrăţişaţi laolaltă ca într-un nevăzut naos, din bolta căruia păreau să-L audă pe Fiul lui Dumnezeu, Pantocrator: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). De aceea erau senini şi neaşteptat de frumoşi, căci tainic în fiecare ardea cu dârzenie flacăra Învierii a Veacului înnoit, iar ei ştiau că în curând credinţa lor avea să învingă firescul materialităţii lumeşti şi trupurile să se arate tuturor înmiresmate precum tămâia încercată în jarul fierbinte.

Nici o tânguire şi nici un suspin. Doar o stare de aşteptare şi de bucurie. „O, ce parfum ceresc răspândesc trandafirii martirajului!”, scria mai târziu cu sensibilă pioşenie Anatole France. Toate acestea se adânceau în ochii unui tânăr care privea arena cu năvalnica dorinţă de a fi în acele clipe împreună cu ei, martirii lui Hristos, în mijlocul cărora se afla însuşi tatăl său, cuviosul Leonida, un învăţat alexandrin din părţile Egiptului. Însă pentru inima sa neînfricată dăruită vieţii ascetice în care răzbea un năprasnic dor de Dumnezeu, fost-a rânduit ca el să devină un erudit exeget creştin, o lumină a Orientului asemeni unei torţe vii pentru care i s-a spus „omul de oțel al scrierilor teologice”. Numele lui era Origen.

De pe rugul-Iubire al duhului său râvnitor la rugul-Frumuseţe al cuvântului scris cu har, convingere şi credinţă, Origen va lăsa literaturii creştine un vibrant şi maiestuos tratat închinat sublimei taine ce cuprinde coordonatele fundamentale ale spiritualităţii lumii văzute şi nevăzute: Despre rugăciune.

O, dulce dorire a sufletului prin care ne sunt împlinite făgăduinţele Împărăţiei cerurilor, rugăciune, tărie a Îngerilor ce despică cerul de la o zare la alta cu lumină odihnitoare şi castă! Cum te vom numi pe tine, dulce izvor al Duhului Sfânt? „Înainte de a-ţi ridica mâinile către cer, trebuie să-ţi ridici sufletul şi înainte de a-ţi ridica ochii, ridică-ţi gândul la Dumnezeu”, ne învaţă Origen, exprimând în cuvinte ceea ce inima lui a experiat la ceasul rugăciunii, această esenţă mistică a adevărului, semn al statorniciei şi al stabilităţii noastre în lume. „Rugăciunea înseamnă să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste și cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu și să te încrezi în El în orice ai face și ţi s-ar întâmpla”, va scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, iar Sfântul Paisie Aghioritul adaugă cu înţeleaptă cugetare: „Încrederea în Dumnezeu este o rugăciune tainică neîncetată”.

„Rugaţi-vă neîncetat!”

Rugăciunea, cuvântul pe care-l întoarcem în dar Cuvântului frumos ca un Răsărit ce ne răcoreşte cu primăvara bunătăţii Sale, pentru ca El să-l preschimbe apoi în Pace. O putem înţelege doar când iubim într-atât de curat încât devenim flăcări şi aprindem din iubire totul în jur: „când ai ajuns la o viaţă curată, ai ajuns şi la o rugăciune curată”, spune Părintele Teofil Părăian. Într-o astfel de veghe harul pătrunde lin ca lumina dincolo de suprafaţa apei, iar frumuseţea ce-o vom întâlni în adâncul ei ne va umple de uimire până la lacrimi: „Rugăciunea este calea prin care se revarsă lumina în sufletul nostru”, afirma teologul Vladimir Lossky.

Rugăciunea este de fiecare dată şansa de a ne regăsi pe noi înşine ori de câte ori deschidem dialog cu Dumnezeu, într-o comuniune de iubire absolută, fără a fi încercaţi de sentimentul sigurătăţii. „Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), ne îndeamnă stăruitor Sfântul Apostol Pavel căci, în lipsa rugăciunii, sufletul se tânguie ca un „pământ pustiu şi neumblat şi fără apă” (Psalm 62, 3) şi în noi nu mai poate avea loc nici o transformare gingaşă şi definitorie. Rugăciunea este văpaia Duhului ce ne duce inima în cer şi o lasă acolo până nu mai simţim arşiţa dorului după lumea de unde am venit, ca în extazul Apostolului Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68).

Cuvinte şi veşnicie... Iată rugăciunea, iată dimensiunea ei liturgică orientată spre jertfirea de sine, nu doar prin cuvinte, ci în multe feluri minunate: uneori este o lacrimă, alteori un cântec sau o candelă aprinsă la întâmpinarea mirelui. Nu atât cuvintele, ci focul rugăciunii este preţios şi mângâietor. Focul acesta nu se opreşte în dreptul lui „amin”, ci răzbate mai departe, ocolind pământul în căutarea lui Dumnezeu. Fără de cuvinte s-au rugat marii rugători ai lumii, Sfinţii, făcându-se una cu Cel pe care L-au iubit: „cu cât a crescut căldura rugăciunii, cu atât a crescut şi iubirea”, scria Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae.

Rugăciunea înseamnă a lucra la zidirea noastră cea nouă, a vedea limpede darurile primite, a le preţui şi a le înmulţi atât de frumos, încât tot ce atingem să aibă la rândul lor căldura rugăciunii: „Când, stând la rugăciune, te vei ridica mai presus de orice bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea”, ne spune Sfântul Evagrie Ponticul. Şi în această stare de bucurie şi de împăcare, omul începe să devină cu adevărat un purtător de Cer într-o neîncetată devenire, neîncetată iluminare şi astfel, în însăşi fragilitatea sa, să ajungă a trăi nemijlocit frumuseţea Împărăţiei cereşti. „Prin rugăciune se poate împlini mai multe decât a visat vreodată lumea”, afirma poetul Alfred Tennyson. De fiecare dată rugăciunea este o promisiune faţă de noi înşine, un început al sfinţeniei şi măsură a credinţei. Şi cât de mult şi-ar dori rugătorul ca această credinţă a lui să aibă măcar statura unui grăunte de muştar...

Rugându-ne, punem în lucrare iubirea şi ne frângem tuturor ca o pâine îndestulătoare, pentru că doar rugăciunea iubitorilor de semeni are puterea de a schimba lumea, clătinând-o din temelii. Rugăciunea aceasta înseamnă ucenicie izvorâtă dintr-o vocaţie autentică, un apostolat ce nu se sfârşeşte niciodată, o înălţare spre desăvârşirea proprie şi a aproapelui, pe care iubirea nu-l lasă nicicând uitării.

„Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extrem de adânci şi vii”, spunea Părintele Sofronie Saharov. Un astfel de angajament ne face utili omenirii, devenind braţele şi gleznele acesteia, când trudind ca Marta, când rugân­du-ne ca Maria, mereu pe urmele adevăratului Iubitor de oameni: „Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga” (Luca 22, 44). O rugăciune zguduitoare care ieşea din Sine dar nu pentru Sine, ci pentru creaţia Sa, o rugăciune ce ne-a adus pe toţi din îndelungata rătăcire în lumina cosmică, pascală şi pe deplin unificatoare a Dumnezeieştii Liturghii pentru „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21). Şi astăzi, cu rănile noastre vindecate de rănile Lui, suntem asemeni creştinilor de odinioară care „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2, 42) şi acolo, în dulce îngenunchere stând, inimile vor murmura pururi împreună cu toţi oamenii: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta...” (Psalm 142).

Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” Brăila