Iisus Hristos, desăvârșirea dumnezeiască a omului

Existența educației dovedește faptul că omul este o ființă incompletă, așa cum mărturisește experiența sa din trecut și în prezent. Toate filosofiile, religiile, științele și nenumărate civilizații mărturisesc acest fapt. Omul este o ființă care trebuie desăvârșită și completată. Prin urmare, scopul principal al educației este acela de a-l desăvârși și de a-l împlini. Însă, în mod inevitabil, se ridică următoarea întrebare: cu ce ar trebui să fie omul desăvârșit și completat? Ce îi lipsește?

Observând pe om din toate punctele de vedere, el este, conform firii sale, „deschis” către alte ființe și către alte lumi. Nu este nicidecum monada închisă a lui Leibniz. Cu toată ființa sa, inclusiv cea fizică și cea psihică, omul împletește, în mod conștient sau subconștient, cu voie sau instinctiv, pânza imensă și insondabilă a vieții care cuprinde toată lumea. Dacă educația do­rește să fie într-adevăr umană, ea trebuie să înceapă de la realități sau fapte observabile și de la principii fundamentale de logică. Existența în istoria omenirii a căutării a tot ce este perfect și complet naște în conștiința noastră o întrebare arzătoare: cine este un om complet și perfect?

Poate Platon? Dar el, din pricina cunoașterii, are propriile sale imperfecțiuni și lipsuri, a fost transformat într-o săgeată care caută lumile de dincolo de a noastră, lumile ideilor și idealurilor eterne. Asta înseamnă că el nu este omul cel perfect și complet.

Poate Buddha este perfect? Dar Buddha, fiind persecutat de conștiința sa nemilostivă și apăsă­toare care i-a arătat imper­fec­țiu­nile omului, și-a transferat toate dorințele și poftele sale legate de desăvârșirea omului într-o lume transcendentă, într-o lume de apatie și insensibilitate, care este Nirvana.

Poate Moise? Dar chiar și Moise, fiind chinuit de oribilele calamități ale poporului său și de propriile sale neputințe, a continuat să caute ajutor divin. Amărăciunea umanității sale este alinată cu viziuni profetice despre venirea lui Mesia, a Mântuitorului. Asta înseamnă că nici el nu este omul cel perfect și complet.

Poate Kant? Dar Kant, și el fiind mustrat cu imperfecțiunea și neputințele ființei umane, a transferat orice este rațiune umană din om și le-a așezat în abisul meta-raționalist, acel „Das Ding an sich” (Lucrul în sine), lăsându-se pe sine în mila realităților care îl depășesc pe acesta, a incognoscibilului, a nepătrunsului și a înspăimântătorului. Așadar, nici el nu este omul absolut.

Poate Shakespeare? El, în setea sa nestinsă de a obține perfectul și desăvârșitul, a trăit viața insuportabilă a unei tragedii imperfecte și incomplete. El a călăuzit omul către lumile de sus, ­dar pe drum l-a abandonat, lăsându-l fascinat și uimit. Prin urmare, nici el nu este omul total.

Poate Goethe? [...] Goethe ne demonstrează, prin strigătul său înainte de moarte „Licht, mehr Licht”, faptul că despărțirea sa de lumea aceasta a fost una nefericită. Așadar, nici el nu a fost omul deplin.

Poate Tolstoi? Totuși, în nesfârșita și stăruitoarea sa luptă cu imperfecțiunea și ne­putințele omenești, el a ajuns într-o stare spirituală zbuciumată și agitată, încât, înainte să moară, și-a părăsit casa, cu scopul de a scăpa de propriile neputințe care-l întristau, precum și de ființa sa incompletă. Deci, nici el nu este omul desă­vârşit.

Poate Nietzsche? Acesta însă, constatând imperfecțiunea și lipsurile insuportabile și cumplite ale ființei umane, în dorul lui deshămat de a găsi și a deveni omul cel perfect, omul cel preaînalt, a înnebunit. Așadar, nici Nietzsche nu este omul perfect și complet.

Adevăratul Educator către maturitatea lumii

Și tot așa, de la primul până la ultimul om: o paradă tristă plină de oameni imperfecți și incompleți. Dar în mijlocul lor stă Acela Care avea plinătatea tainelor într-Însul, minunatul Dumnezeu-om: într-un mod divin este desăvârșit și om deplin. Bunătatea Lui umană este desăvârșită și completă într-un mod dumnezeiesc; Dragostea Sa umană este perfectă și completă într-un mod divin; la fel și dreptatea Sa, mila Sa, compătimirea Sa, nemurirea Sa, veșnicia Sa și frumusețea Sa: toate sunt reale omenește și totodată perfecte și complete din punct de vedere divin. Nimic nu mai este miraculos, pentru că el a transformat toate cele omenești, transfigurându-le în cele dumnezeiești; El a desăvârșit și împlinit totul prin dumnezeirea Sa. Cu alte cuvinte, în El, tot omul este desăvârșit și completat dumnezeiește.

Nu crezi acest fapt? Încearcă să îți imaginezi un Dumnezeu mai desăvârşit decât Hristos, sau un om mai perfect decât El. Nu vei putea, pentru că nici mintea individuală, nici cea colectivă a întregii omeniri nu poate să își imagineze un Dumnezeu mai deplin decât Hristos și nici nu își poate imagina un om mai perfect decât El. Mai presus de aceasta este faptul că toată desăvârșirea dumnezeiască este reală și concretă și omenește în Hristos. Nu lipsește vreo bunătate desăvârșită, sau vreun adevăr desăvârșit, sau vreo frumusețe desăvârșită care să nu fie întrupată în Persoana Lui, sau să nu fie realizată în viața Lui. Din realitatea acestui fapt, El este cu adevărat omul cel desăvârșit și complet, acel om pe care, din toate timpurile, umanitatea, mintea și inima umană îl caută în multitudinea de religii, filosofii și științe, în artă și civilizații.

Hristos, etalonul oricărei educații autentice

Dacă aplicăm această concluzie în problema educației, am spune că Hristos este Omul pe care educația umană îl caută ca scop al ei, El este definiția ei și idealul ei. Cu Hristos și de la Hristos știm ce definește cu adevărat omul, ce este el cu adevărat. În El avem modelul, etalonul pe care se poate strădui orice om să și-l însușească pentru a deveni un om bun, mai drept, un om desăvârșit și complet. Acest lucru este posibil fără dificultăți exagerate și nede­pășibile, pentru că în fiecare lucrare a noastră de a deveni desă­vârșiți Hristos ne dă ajutorul și harul Său divin ca să obținem bunătatea Lui.
Simți că noi suntem deja pe calea filosofiei și educației divino-umane. Fii foarte atent la structura acestei educații, folosindu-te de toată obiectivitatea și seriozitatea pentru a o analiza. Planul, materialele, programul, sufletul și duhul sunt toate conform Evangheliei, ele toate sunt divino-umane. Toate valorile sunt divine și metodele au ca nucleu Evanghelia. Dumnezeu ocupă întotdeauna primul loc, iar omul locul al doilea. Omul trăiește și gândește, simte și lucrează pentru Dumnezeu. Asta înseamnă că omul este iluminat de Dumnezeu. Aici subiectul nu se referă la ceva abstract, un Dumnezeu inaccesibil, așa cum îl vedea Platon sau Kant, ci din contră, la un Dumnezeu care face parte dintr-o realitate concretă și pământească, una omenească, prin care Dumnezeu a devenit om care insuflă tot ce este divin, nemuritor și veșnic în omenire. Așadar, numai Acesta, Dumnezeu-omul Hristos, are dreptul de a cere și de a căuta de la oameni perfecțiunea divină („Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”; Mat 5:48), și își asumă desăvârșirea divină ca scopul vieții și al tuturor eforturilor oamenilor. Prin acest fapt, El dăruiește oamenilor toate mijloacele și toată puterea necesară pentru a realiza și a obține desă­vârșirea divină, sfințenia.

Sfințenia, lumina neînserată a educației

Care sunt aceste mijloace? Virtuțile bazate pe Sfânta Evanghelie: credința și dragostea, postul și rugăciunea, blândețea și smerenia, compătimirea și bunătatea, nădejdea și răbdarea, adevărul și dreptatea. Punând în practică aceste virtuți, omul poate deveni sfânt, acel om perfect și complet. Un astfel de om știe precis care este scopul vieții și al lumii și trăiește cu toată ființa angajată în a realiza scopul dat lui în societate. Întărit prin virtuți sfinte, un astfel de om își trage puterea dumnezeiască din seva existenței sale, din harul Acelui Dumnezeu-om, Hristos. Astfel, deja din această viaţă, el se simte fără de moarte și veșnic; pentru acest motiv, el vede în fiecare om o ființă nemuritoare și veșnică. Virtuțile evanghelice sunt conductele luminii dumnezeiești; fiecare dintre ele aduce o rază de lumină în om. Ca rezultat, sfântul iradiază, iluminează și revarsă lumină asupra celorlalți oameni. În el și-a făcut locaș „Lumina lumii”; această lumină luminează toată lumea pentru ca sfântul să vadă care este cu adevărat însemnătatea ei veșnică și scopul ei veșnic. Lumina lumii este în mod simultan și „lumina vieții”. Ea ne descoperă calea care duce la nemurire și la viață veșnică. În lumea noastră, lumina și viața sunt sinonime, precum este întunericul cu moartea.

Sfinții Bisericii Ortodoxe Universale a lui Dumnezeu sunt o dovadă a afirmațiilor de mai sus. Educația și pregătirea nu sunt nimic altceva decât extensia, prelungirea sfințeniei; ele constituie strălucirea sfințeniei. Sfântul revarsă lumină și prin această acțiune el educă și luminează mințile oamenilor. Educația presupune sfințenia. Nici o educație adevărată nu poate exista fără sfințenie. Fără iluminare nu se pot lumina mințile oamenilor. Sfințenia este sfințenie datorită luminii dumnezeiești. Adevărata educație și iluminare a minții nu este altceva decât strălucirea sfințeniei; numai sfinții sunt cu adevărat luminați. Sfin­țenia respiră și trăiește printr-o lumină care în același timp strălucește și învață. Așadar, sfințenia și iluminarea au o identitate comună.

Educația reprezintă cu adevărat iluminarea, prin sfințirea în Duhul Sfânt, Care este vehiculul și creatorul sfințeniei și lumina cunoașterii. Sfinții, prin faptul că sunt sfințiți și luminați de Duhul Sfânt, sunt la rândul lor ade­vă­rații învățători și educatori.

Când Hristos e dat la o parte, educaţia îşi pierde ţinta

Educația fără sfințenie, mai precis, educația fără sfințenie de la Duhul Sfânt și fără per­fecțiunea și desăvârșirea omului prin Hristos, așa-numita educație atee, a influențat Europa în căutarea ei umanistă. Pretutindeni, principalul scop este de a organiza pe om, societatea și lumea fără Dumnezeu, fără Hristos. Acest scop se găsește și în educație. În educație, scopul principal este iluminarea omului și a omenirii fără Hristos, adică fără Dumnezeu. Luând această atitudine, educația umanistă se preocupa cu crearea noului om. Planul acestui om nou este simplu: Hristos, sau orice legat de Hristos, nu are voie să existe în noul om. Europa și-a însușit acest scop și a început să creeze noul om, un om fără Dumnezeu, o societate fără Dumnezeu și o umanitate fără Dumnezeu. Această „Renaștere” a umplut multe inimi cu nădejde și speranță că va avea succes. Rousseau a luat prea multe ­lucruri din natură și le-a atribuit omului. Această afirmație naște următoarea întrebare: ce constituie firea umană? Simțurile, ne răspunde filosofia empirică a lui Locke și Hume. Întreaga fire a omului este derivată din simțurile lui și rezumată în ele. Dacă eliminăm ceea ce nu este esențial omului, doar simțurile îl mai definesc.

Omul, care este în mod exclusiv definit de simțurile sale, este foarte primitiv și grosolan. Pentru acest motiv, filosofia raționalistă a lui Descartes și Kant propune un nou tip de om: omul ca intelect. Omul mai presus de toate este o ființă rațională. Tot ce este în el, în afară de rațiune, este neimportant, raportat la cât de mult domină rațiunea în el.

Deși Schopenhauer și Styerner protestează, susținând că cel mai important element din om a fost omis. Ei susțineau faptul că ființa omului nu poate fi rezumată nici la simțuri, nici la rațiune, pentru că el nu este doar acestea. Mai degrabă, voința este cea care îl definește în chip esențial. Ei credeau că într-adevăr omul ca voință este omul cel adevărat; el este omul cel nou.

Iluzia europeană a supraomului

După aceea, Europa a fost direcționată să cerceteze omul cel nou raportându-se la creaturile inferioare, cu scopul de a crea un om fără legătură cu divinitatea. Astfel că, atunci când a fost lansată teoria potrivit căreia omul se trage din maimuță, mulți au fost copleșiți de bucurie și entuziasm.

Nietzsche a pătruns, cu furtunile și cutremurele sale, în lumea lui contemporană de gândire, o lume leneșă și distructivă. Cu pasiunea unui profet și ardoarea unui poet, el a propovăduit lumii evanghelia sa despre omul cel nou. Mai înflăcărat în gânduri decât în simțuri, el a extrapolat din teoria lui Darwin o concluzie îndrăzneață și logică: dacă mai­muța este legătura de tranziție către om, de ce oare nu poate fi omul legătura de tranziție către supraom? Omul devine ființa care stă între victorie și eșec. „Ce este maimuța pentru om? Este un obiect de amuzament și de ocară. Același lucru ar trebui să fie valabil pentru ceea ce înseamnă omul pentru supraom: rușine și ocară.” Supraomul este rațiunea pământului și scopul istoriei.

Atunci, din ce este compus acest supraom? El este compus din 4 elemente și principii. Pe primul loc este nevoia lui de a-L omorî pe Dumnezeu. „O, tu, supraomule, spune Zarathustra adresându-se ucenicilor săi. Dumnezeu a fost cel mai mare pericol pentru tine, dar nu te teme, Dumnezeu a murit”, proclamă Zarathustra. De acum încolo nu mai este nici un pericol pentru supraom. Cel de-al doilea principiu este că nu mai trebuie să avem milă și să ținem cont de aproapele nostru; orice i s-ar întâmpla trebuie să ne comportăm ca niște simpli spectatori. Al treilea element, și cel mai important, este dorința și setea iresponsabilă și malefică pentru obținerea puterii. Ultimul element este următorul: totul este permis.

Pentru supraom nu există nici bine, nici rău; el trăiește dincolo de adevăr și minciună, dincolo de conștiință și responsabilitate.

Aici se sfârșește drama umanismului: ea a creat noul om, ­supraomul! Din conceptul iniţial al lui Rousseau, omul umanist a devenit supraom. Dar care este esența supraomului? Din ce material este el creat? Numai din instinct, din instinctul de autoconservare.

Dar, dacă nu este posibil nici pentru cea mai mică insectă să fie compusă doar din instinct, cum este oare cu putință acest lucru în cazul celei mai complexe ființe de pe fața pământului, adică omul? Aici, pe pământ, între cele peste 600.000 de specii ale regnului animal, nu găsim nici un țânțar care să fie alcătuit dintr-un singur instinct, chiar dacă acesta ar fi ­instinctul autoconservării. În ciuda acestui fapt, Nietzsche a proclamat că supraomul este compus dintr-un singur instinct.

În realitate, acest supraom este de fapt un subom, mai precis un neom. Dacă vreți, supraomul este de fapt cea mai ingenioasă caricatură a omului de pe fața acestui pământ întunecat. Tot ce este valabil pentru supraom este valabil și pentru toți des­cendenții umaniști ai lui. Așadar, omul natural al lui Rousseau nu este altceva decât un semi-om, pentru că tot ceea ce este supranatural i-a fost înlăturat.

Acest semi-om este identic cu subomul, fiindcă în el se găsește toată răutatea anormală și fără de limite care a fost nutrită de educația umanistă.

În cazul lui Locke, omul este format din simțurile sale. O parte din om este proclamată ca fiind omul întreg. Aici, din nou avem de-a face cu subomul. Ce sunt simțurile fără suflet, decât o vioară cu cinci corzi care nu are un violonist? Ce este omul rațiunii pentru Kant? El este, din nou, un fragment din om proclamat drept întregul om. Unde este lumea, infinitul univers al sentimentelor și al simțurilor omului, acolo unde se află atât raiul, cât și iadul nostru? Oare este posibil pentru un om să fie om fără ele? Desigur că nu. Prin urmare, omul lui Kant este unul mutilat. [...]

Educația teantropică

Educația fără Dumnezeu a călăuzit și a afundat Europa și întreaga lume într-un întuneric desăvârșit, pe care umanitatea nu l-a mai cunoscut vreodată. În acest întuneric, nimeni nu recunoaște pe cineva drept fratele său! [...]

O nechibzuită încredere în omnipotența științei și a educației umaniste, a culturii și artelor aplicate, precum și în omni­potența civilizației umaniste se învecinează cu nebunia. Din pricina tragicei influențe a acestei încrederi nechibzuite, educația europeană a creat, de asemenea, printre noi, confruntarea dintre Biserică și școală. [...]

Există o singură cale de a scăpa de o distrugere completă. Care este aceea? Să acceptăm o educație teantropică și să o aplicăm în mod complet în toate școlile, de la cele mai vestite până la cele mai neînsemnate, în toate instituțiile de educație. Educația teantropică radiază, iluminează, edifică cu singura Lumină din lume Care este inepuizabilă și adevărată: Dumnezeu-omul Hristos. Întunericul nu poate stinge sau ascunde această Lumină, nici măcar întunericul necredinţei. Numai aceasta este capabilă să înlăture orice tenebre din om, din societate, din popor și din stat.

Această Lumină, singura adevărată, luminează pe fiecare om până în adâncul ființei sale, revelându-ne fiecăruia nemurirea sa și arătându-se drept Fratele nostru divin și veșnic. Ea ne învață faptul că numai atunci când sunt examinate prin Dumnezeu-omul Hristos problemele omului și ale societății, ale națiunii și ale omenirii pot fi înțelese și rezolvate. (Fragmente din capitolul „Humanistic and theantropic education”, în lucrarea: Father Justin Popovich, Orthodox faith and life in Christ, Ed. Institute for Byzantine & Modern Greek Studies, Massachusetts, 1994; traducere și adaptare de ­Robert Dumitriu)