24 ianuarie, „prima sărbătoare națională a românilor”

Ca formă de manifestare publică, sărbătoarea națională capătă contur și dimensiune simbolică odată cu Unirea Principatelor. Iar 24 ianuarie se instituie în mentalul colectiv ca prim moment care trebuie celebrat de întreaga națiune. Este marcată în orașe mai mari și mai mici și îmbracă un anumit tipar, cu elemente comune de ritual. „Sărbătoarea națională este un construct de tip afectiv”, prin care se construiește relația individului cu națiunea, după cum afirmă istoricul Nicolae Mihai, cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova al Academiei Române, cu care am abordat tema în cadrul acestui interviu.

De ce pare ignorată această perspectivă a zilei de 24 ianuarie, anume că este, de fapt, prima sărbătoare națională a românilor?

Într-o istorie a sărbătorilor naționale, o preistorie a ei este chiar sărbătoarea de tip revolu­ționar de la 1848. Elemente ale acesteia se vor regăsi și păstra și în sărbătoarea națională de la 24 ianuarie, și în cea de la 10 mai: începutul cu slujbă religioasă la biserică, devenită, după 1859, Te Deum-ul la catedrala sau cea mai reprezentativă biserică a orașului; salutarea sau felicitarea reprezentantului puterii (prefectul), eventual un cuvânt al acestuia adresat celor prezenți; mesele colective (împărțirea de alimente celor săraci) și iluminatul public, spectacolele.

Această ignorare ține de o anumită necunoaș­tere istorică. În fond, era firesc ca domnitorul Alexandru Ioan Cuza să așeze lucrurile și la nivel simbolic în ceea ce privește apariția noului stat, pentru care el nu ezită să folosească numele de România, enervându-i pe turci. Sigur, proiectul acestei sărbători nu-i aparține în totalitate. Este „gestionat” împreună cu Mihail Kogălniceanu, el însuși istoric, amândoi foști pașoptiști, atenți și la ce însemna importanța unei arti­culații simbolice a proiectului unitar național. O sărbătoare națională era deja un argument valid pentru existența unui stat național independent.

Până la 1861, românii din cele două principate aveau acest tip de sărbători, să le spunem poli­tice - zilele de naștere, de căsătorie ale domnitorilor. Ele se integrau într-un peisaj mai amplu, care includea, din secolul al XVIII-lea, și pomenirea în biserici a intrării în țară a trupelor creștine (rusești, austriece). După 1859, se păstrează acest peisaj festiv oficial, dar avem și sărbătorirea zilelor de 5 și 24 ianuarie. Dar în 1861 avem o unificare a lor, o unificare simbolică, în paralel cu cea concretă, a adunărilor celor două principate, devenite una singură, care este deschisă oficial la București, la 24 ianuarie. Avem, din acest an, un document important, o telegramă emisă de Ministerul Treburilor din Afară, prin care se menționează expres că „ziua de 5 ianuarie se va sărbători la 24 ianuarie, care trebuie să fie considerată sărbătoarea Unirii”.

Care e parcursul acestei sărbători după Cuza?

Avem o perspectivă blurată, apropo de relația dintre cultura memoriei și ideologie. 24 ianuarie devenea automat nu doar ziua Unirii Principatelor, ci și ziua lui Alexandru Ioan Cuza; cele două nume erau asociate, chiar dacă în epocă se sărbătorea și ziua sa de naștere sau onomastica din 30 august, de Sfântul Alexandru, după un registru festiv oficial mai vechi.

Este adevărat că Alexandru Ioan Cuza nu a ținut morțiș ca numele său să fie asociat sau chiar să preia întreaga semnificație a momentului 1859. Sărbătoarea națională nu a devenit sărbătoarea personală, așa cum vedem mai târziu, în perioada unor regimuri precum cel al lui Carol al II-lea sau al lui Nicolae Ceau­șescu, când 23 august 1944 devenea, de fapt, „sărbătoarea celui mai iubit fiu al Partidului”. Dar asocierea era inevitabilă. Și asta explică de ce, după momentul jenant 11 februarie 1866, liberalii s-au străduit să înlăture acest moment, iar prima sărbătoare națională a devenit 10 mai, operându-se, în paralel, nu doar o înlocuire, ci și o reconstrucție a mecanismelor simbolice ale sărbătorii naționale, legată acum de figura noului suveran, prințul străin, Carol de Hohenzollern (de la 1881, regele național Carol) și de dinastia sa. Practic, până la venirea regimului comunist, 10 mai a devenit sărbătoarea națională și, să nu uităm, Ziua Regelui.

Regele Ferdinand va face un gest reparator. El reintroduce în calendarul festiv oficial ziua de 24 ianuarie. Dar după 1918 ea nu mai este în „pole position”. Alexandru Ioan Cuza decedase deja și nu mai exista nici o amenințare concurențială, fie și memorială, din partea sa. Statul român unitar devenise România Mare, construită pe jertfa națiunii române, în jurul familiei regale.

Ce s-a întâmplat cu memoria sărbătorii naționale în perioada comunistă?

În perioada regimului comunist, evident că 10 mai a căzut, după cum a căzut și 1 decembrie 1918 și chiar 24 ianuarie. Altele erau noile săr­bători de tip sovietic - zilele lui Lenin, Stalin, ziua revoluției bolșevice, 1 mai, consolidate, o parte abandonate, după trecerea la ceaușism, când are loc și parțiala reabilitare a lui Cuza, cumva în contraponderea regimului monarhic. Cuza, domnitorul țăranilor, dădea bine. Dar nu se insista prea mult pe el, făcând parte dintr-un panteon național simbolic care susținea vârful, pe „geniul Carpaților”.

După 1990, am optat pentru 1 decembrie 1918, iarăși o dată semnificativă, cu puternic impact asupra imaginarului național. Nu s-a mai revenit la 10 mai.

Deci avem trei date importante: 24 ianuarie 1859, 10 mai 1866/1877/1881, 1 decembrie 1918, care marchează calendarul sărbătorilor naționale. Plus 23 august 1944, începutul unui dezastru - e semnificativă opțiunea regimului comunist -, devenită, în perioada lui Nicolae Ceaușescu, sărbătoarea tiranului.

„24 ianuarie, un «laborator» în care se forjează o nouă solidaritate organică”

În cadrul manifestării științifice organizate de Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, dedicată zilei de 24 ianuarie, ați propus o foarte interesantă dezbatere cu privire la perspectiva aceasta a primei sărbători naționale. De ce v-ați oprit asupra acestui concept istoriografic?

M-am întors la un subiect drag, pe care l-am început cu sesizarea rolului sărbătorii în timpul regimului revoluționar de la 1848. L-am atins în teza de doctorat, dar încă mi-au rămas multe de adăugat. L-am continuat apoi și cu studierea acestor date importante ale calendarului nostru festiv național de secol 19, cu precădere. Am încercat, în prezentarea mea, să arăt că acest concept, bine reprezentat într-o istoriografie de tip occidental, cum e cea franceză, poate deveni și la noi o poartă spre o altfel de explorare a dimensiunii umane a istoriei, cum spunea regretatul Alexandru Duțu. Pentru că o sărbătoare națională, așa cum este cea de la 24 ianuarie, este un „laborator” în care se forjează o nouă solidaritate organică în secolul al 19-lea, cea a națiunii române din cele două principate, Moldova și Țara Românească, în care registrele festive, proiectul politic și comportamentele populare fuzionează în chipuri aparte, uneori nebănuite. Principiul festiv face parte din existența noastră cotidiană și ne definește ca oameni, dincolo de manifestările sale concrete în istorie.

Ca istoric, cum vi se pare că mai este percepută azi, la nivel public, dar și în istoriografie această zi, semnificația ei?

Pentru majoritatea românilor este una dintre sărbătorile oficiale, la care reprezentanții puterii, autorităților centrale și locale depun coroane de flori la unul dintre monumentele reprezentative, țin câte un discurs. Cum perioada ceaușistă a provocat o suprasaturare de festiv, o impunere și, implicit, o banalizare și o cădere a lui din semnificațiile sale constitutive, românii s-au tot depărtat. În plus, este vizibilă o creștere a distanței dintre cetățeni și politicieni, ultimii nemaireușind să mobilizeze oamenii într-un registru patriotic, deja atât de uzat de ceaușism, cât și de deceniile postrevoluționare.

Slăbirea elementelor care țin de o firească și elementară identitate națională duce la înstrăinarea cetățenilor de propriul patrimoniul identitar, cu consecințe periculoase: ruperea, fragmentarea, atomizarea, risipirea unei solidarități, a unei conștiințe naționale. În mod paradoxal, exact opusul unirii, al unității și solidarității pe care încercăm s-o celebrăm. Cumva, o deparazitare de resturi ideologice și o bună plasare a sărbătorii într-un cadru decent, la care istoricii, în primul rând, ar trebui să contribuie echilibrat, argumentat, cu reflecție critică, ar putea reașeza lucrurile la locul lor.

În istoriografie s-a petrecut un fenomen paralel. A fost firească, după 1990, o recuperare a ideii monarhiei. Carol I și familia regală, care fuseseră sistematic ocultați în perioada comunistă, au revenit în centrul atenției. Și, evident, 10 mai mai mult. Culmea, Alexandru Ioan Cuza a fost mai cercetat în perioada comunistă, dar, evident, nu putea fi pus în pericol eșafodajul simbolic care funcționa deja în societate. 24 ianuarie nu avea voie să depășească 23 august.

În plus, nu avem încă cercetări sistematice asupra sărbătorilor naționale, a registrelor festive care au marcat societatea noastră în ultimele două secole, pentru a înțelege un pic mai bine și povestea aceasta a sărbătorilor naționale. Terenul e interesant, fertil, dar ai nevoie de o deschidere interdisciplinară spre etnologie, antropologie, sociologie, psihologie pentru a construi o abordare valabilă la ora actuală.