Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Ar trebui să ne regândim relația cu natura la nivel planetar”

„Ar trebui să ne regândim relația cu natura la nivel planetar”

Galerie foto (7) Galerie foto (7) Interviu
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 20 Iun, 2021

De 20 de ani, Asociaţia Kogayon duce o luptă aproape de gherilă pentru a proteja natura și biodiversitatea în România. În 2004, membrii acesteia au reușit performanța unică de a înființa un parc național - Buila-Vânturarița (în Munții Căpățânii, Vâlcea) - și de a-l administra, în parteneriat cu Romsilva. Angajată în această luptă este și Asociația Parcul Natural Văcărești, cunoscută pentru salvarea arealului „Delta Văcărești”, prin înființarea unui parc natural.Motorul acestor acțiuni este Florin Stoican, președintele Asociației Kogayon și președinte-fondator al Parcului Național Văcărești. Originar din Costești-Vâlcea, geolog ca formație, iubitor de natură nu doar la modul idilic, contemplativ, este convins că patrimoniul natural poate fi cea mai bună resursă de prosperitate pentru comunități. În Oltenia de sub Munte a demonstrat deja acest lucru.

După anii aceștia de experiență, ce ți se pare cel mai greu de schimbat în ceea ce privește atitudinea față de conservarea și protejarea naturii?

Cel mai greu se schimbă mentalitatea și cu asta ne luptăm. Pentru că vorbim de educație și de modul în care se raportează oamenii la natură. Dacă ne uităm la ultimii zeci de ani, incluzând și comunismul, ne-am raportat mai degrabă din perspectiva ego-ului, din vârful piramidei. De fapt, nu suntem o entitate separată, care acționează ca un stăpân. Suntem parte din natură și natura ne asigură supraviețuirea. Pentru că nu putem să trăim fără biodiversitate, chiar dacă e un concept abstract pentru cei mai mulți oameni. Dar asta înseamnă, până la urmă, aerul curat pe care-l respirăm, apa curată pe care o bem și mâncarea sănătoasă pe care o mâncăm.

În același timp, ne luptăm cu sărăcia. Mulți oameni spun: „Mai lasă-ne în pace cu urșii și pădurile tale, că noi n-avem ce pune mâine pe masă”. Și trebuie să ajungem să-i convingem că natura are valoare mult mai mare decât resursa imediată pe care o extrag de acolo. Pădurea înseamnă mult mai mult decât lemn, fauna înseamnă mult mai mult decât carnea de pus în tigaie. Înseamnă o resursă de recreere, de sănătate, de ecoturism, adică dezvoltarea unor piețe de servicii și produse care pot aduce bani în comunitate.

Dacă ai fi ministrul mediului pentru o săptămână, ce ai schimba în primul rând?

Dacă ar fi vorba de domeniu, m-aș uita către arii naturale protejate și conservarea naturii. Dacă ar fi vorba de instituție și de politicile de mediu, aș găsi niște soluții ca să schimb abordarea actuală, axată pe aplicarea de proceduri, către orientarea spre in­dicatorii de rezultat. Acum, spre exemplu, avem o grămadă de strategii, care sunt documente de ser­tar, nu au niște ținte clare, nu urmărește nimeni îndeplinirea lor.

Există și o totală diluție a ceea ce înseamnă asumarea responsa­bilității, la toate nivelurile - de la ministru până la funcționarul cel mai mărunt. Nu au curajul să ia o decizie. Toată lumea se ascunde după hârțoage. Culmea ineficienței. 

Geoparcul, „un concept de dezvoltare a unei regiuni” 

Cel mai nou proiect al vostru este demersul de obți­nere a statutului de Geoparc UNESCO pentru Oltenia de sub Munte. Ce ar însemna acest statut pentru zona respectivă?

Demersul este nou prin titulatura UNESCO. Practic, noi am înființat Parcul Buila-Vânturarița acum 16 ani, ne-am implicat în administrarea lui împreună cu Romsilva, am tras de acest parteneriat făcând foarte multe lucruri bune, dar el s-a consumat, blocându-ne în lipsa de perspectivă și de dezvoltare. Atunci am căutat să vedem ce se poate potrivi mai bine zonei noastre, fără să fie influențat de instituțiile statului și de legis­lația românească.

Oltenia de sub Munte înseamnă zona dintre Băile Olănești și Horezu, șase localități, dintre care două urbane și patru rurale, inclusiv satul meu, Costești. Înseamnă circa 60.000 de locuitori, înseamnă o zonă în care, pe un teritoriu foarte restrâns, întâl­nești o diversitate uriașă de patrimoniu - pe o rază de 600 de kilometri pătrați ai 40 de geosituri (peșteri, chei, canioane, puncte fosilifere, rezervații geomorfologice, cum sunt trovanții de la Costești, situri naturale), 1.300 de hectare de păduri virgine, situri cu orhidee, arbori seculari, rezervații naturale, cascade.

Dar ai și un patrimoniu cultural foarte bogat - mănăstiri (Horezu este în patrimoniul UNESCO), schituri, biserici (Costești, de exemplu, are 11 biserici-monument istoric). Cu totul sunt peste 120 de elemente cultural-istorice. Iar geoparcul înseamnă tocmai un integrator de geodiversitate, biodiversitate și patrimoniu cultural pus în slujba dezvoltării zonei.

Geoparcul nu e arie naturală protejată și nu impune nici un fel de restricții. E doar un concept de dezvoltare a unei regiuni. E, de fapt, conceptul de arie naturală protejată răsturnat. Adică nu vine statul cu o lege, de sus în jos, impune niște restricții și apoi încearcă să vegheze la respectarea lor.

Ne folosim de brandul inter­național UNESCO și atragem vizitatori. Și apoi încercăm să valorificăm acest patrimoniu prin integrare. Adică, ne promovăm la nivel de destinație și legăm, spre exemplu, olăritul din Horezu, cusutul iilor de borangic de la Stoienești, cu vizitarea Mănăstirii Bistrița sau a unei peșteri. Iar ofertele înseamnă cazare în sat, mâncat în sat, apelat la ghizi locali, cumpărat mâncare de la localnici de către pensiuni, servicii, suvenire. Toate astea duc la creșterea numărului de vizitatori, bani cheltuiți de ei în ­comunitate, locuri de muncă, taxe la bugetul local, prosperitate. Și, în final, comunitatea locală și vizitatorii vor realiza care e adevărata valoare a acestui tip de patrimoniu - că resursele naturale pot fi folosite și altfel, fără să le distrugi, fără să le exploatezi intensiv. Vom salva zona de la moarte, pentru că spre asta ne îndreptăm. Satul meu pierde în fiecare an 1,5% din populație. ­Asta înseamnă că în 20-30 de ani va fi un sat mort, dacă acum nu luăm niște măsuri. 

Comunitățile înțeleg finalitatea unui astfel de proiect?

Avem și părți ale comunității care ne susțin și înțeleg foarte bine ce vrem să facem, dar sunt și părți ale comunității mai reticente sau chiar în opoziție.

Conceptul de geoparc este cel mai nou dintre conceptele UNESCO; l-au luat sub umbrela lor abia din 2015. Dar faptul că deja există 169 de geoparcuri, în atât de puțin timp, și peste 20 de aplicații noi în fiecare an în evaluare arată că lucrurile merg foarte bine. ­Tocmai pentru că stimulează coagularea comunităților, creșterea și renașterea lor. E o procedură de jos în sus, care se bazează foarte mult pe parteneriate locale.

Avem reticență din partea celor care au reticență normală la schimbare, cei din minerit, spre exemplu, care-și simt amenin­țate valorile pe care și-au construit întreaga viață. Mai sunt și alte categorii (cei din domeniul forestier, cei care se ocupă cu ­vânătoarea) care ne pun la zid. Pentru că termenul de geoparc conține și cuvântul „parc”. Iar în mintea lor asta înseamnă restricții. 

Ce beneficii aduce, concret, pentru comunitate situarea într-un geoparc?

Sunt beneficii directe. De exemplu, o pensiune din sat s-a născut pentru că, prin înființarea Parcului Național Buila-Vânturarița, a existat oportunitatea unui business în turism. Doi oameni extraordinari s-au întors în țara lor și în satul lor ca să facă o asemenea investiție, au creat opt locuri de muncă, promovează comunitatea, pun pe masa vizitatorilor mâncare din sat în proporție de 75%. Ăsta e doar un exemplu, dar acum în Costești există șapte pensiuni. Când vor fi 10-20, deja fermierii din sat vor avea unde să-și vândă carnea, laptele, mierea, brânza, dulcețurile. Vor putea să-și dezvolte afacerile, pentru că vor avea o piață de desfacere a produselor, vor putea să le vândă la niște standarde, noi lucrând cu aceste standarde de la început sub brandul UNESCO. Și credem că dezvoltarea pe orizontală va scoate zona din sărăcie.

„Trebuie să facem în așa fel, încât toț să prețuiască la fel patrimoniul natural” 

Cum ai cântări evoluția Parcului Buila-Vânturarița, acum, la 17 ani de când există pe harta parcurilor na­ționale din România?

S-au întâmplat și lucruri fantastice, dar e și multă tristețe. Ne-am lovit de blocajul institu­țional, care ne-a împiedicat mult. Totul a pornit ca o explozie - am apărut de nicăieri și am fost (și am și rămas) singura organizație care a înființat un parc național în România și a lucrat în parteneriat cu Romsilva pentru administrarea unui parc național. Am făcut lucruri care, cred eu, au devenit reper la nivel național: Programul „Ranger Junior”, modul în care am promovat zona, în care am amenajat infrastructura turistică montană și am încercat să integrăm natura în viața comu­nităților. În cifre - 300.000 de euro investiți de noi, 250 de kilometri de trasee turistice marcate, două refugii construite, peste 100 de puncte de informare turistică amenajate și amplasate în parc, 5.000 de copii care au trecut prin programul „Ranger Junior”, 25.000 de vizitatori în zonă.

Dacă mă uit la partea goală a paharului, aș aminti lipsa de colaborare dintre instituțiile statului și societatea civilă, deficiențele de a lucra împreună între diverși parteneri.

Noi, ca ONG, încercăm să aducem valoarea naturii în sprijinul prosperității comunităților și al satisfacerii vizitatorilor. Dar asta ar trebui să facă statul român. Și s-o facă la nivel de țară.

Ai spus recent, într-o emisiune, că „patrimoniul natural al României nu e tratat de români așa cum ar trebui”. Cum ar trebui? Și de ce crezi că se întâmplă asta?

Trebuie tratat cu respect, ca și cum ar fi curtea noastră. Noi discutăm de ariile naturale protejate, dar nu-i normal să arunci gunoaie nici în afara lor. Nu trebuie să existe un jandarm lângă fiecare român, care să aibă grijă cum ne comportăm. Avem defi­ciențe mari la capitolul educație și de aceea ne-am și aplecat către ceea ce înseamnă natură urbană, având în vedere că jumătate dintre români trăiesc, la ora actuală, în mediul urban.

Există o mare inegalitate între mediul urban și mediul rural în ceea ce privește raportarea la natură. Oamenii sufocați de betoane și de gazele de eșapament încep să simtă pe pielea lor importanța naturii. Și sunt mai aplecați către conservarea ei decât cei din mediul rural, care ajung să se confunde cu peisajul. Trebuie să ­facem în așa fel, încât toți să prețuiască la fel patrimoniul natural. Dacă oamenii de la țară vor înțelege că oamenii de la oraș vin să se uite la pădurea lor, la peisajul lor și lasă bani în comunitate, ajutându-i pe ei să trăiască mai bine, atunci vor avea mai mare grijă de natură. Iar cei de la oraș trebuie să înțeleagă că oamenii de la țară au și ei nevoile lor, trebuie să ajungă și ei la confortul pe care noi îl avem în oraș.

„O lecție obligatorie de cunoaștere a orizontului local”, în școli 

Una dintre laturile importante ale activității voastre, ca ONG, este educația despre și pentru natură. De ce crezi că statul român nu face educație de acest tip?

Încearcă statul român, dar nu prea reușește. Noi suntem acum parteneri cu Președinția României într-un proiect național care încearcă să integreze educația outdoor în educația clasică.
Și sunt o grămadă de lucruri de rezolvat - procedura prin care profesorul scoate copiii din clasă și îi duce în natură; introducerea unor lecții mai apropiate de dorințele copiilor decât cele clasice, de predat niște elemente de ecologie; să fie introdusă, pe modelul „Școlii Altfel”, o „Săptămână Verde”, doar cu activități dedicate cu­noaș­terii mediului. Despre natură înveți cel mai bine observând. Cu cât petreci mai mult timp în natură, cu cât stai între oameni care-ți arată și te învață cum să observi, cu atât înțelegi mai multe și te comporți mai normal în natură. Iar noi la normalitate trebuie să ajungem (la normalitatea de a nu arunca gunoaie, de a nu da foc, de a nu distruge etc.).

Eu de multă vreme susțin că trebuie introduse în toate școlile, în special în cele din mediul rural, o lecție obligatorie de cunoaștere a orizontului local. Dacă un copil ajunge să asimileze niște elemente de mândrie la baza educației, atunci aceasta va fi construită pe niște fundamente solide. Acolo trebuie să ajungă statul.

Următorul obiectiv, „câte o arie naturală urbană în fiecare capitală de județ” 

Țelul tău este acela ca fiecare capitală de județ să aibă câte o arie naturală urbană. În București, grație vouă, există deja Parcul Național Văcărești. Cum crezi că poate fi atins acest țel fără interes din partea statului?

Va fi atins, cu siguranță, prin interesul comunităților, al cetă­țenilor. Dacă ne adunăm mulți și batem cu pumnul în masă, până la urmă, autoritățile nu au încotro. Și lucrurile se întâmplă deja. Avem proiecte începute la Cluj, la Brașov, la Satu Mare și parteneri identificați, cu propuneri foarte frumoase, la Bistrița, la Piatra Neamț, la Iași, la Timișoara; peste 20 de propuneri din toată țara. Mai mult, am reușit să convingem guvernanții să introducă rețeaua de arii urbane naturale în programul de guvernare și să-i acorde finanțare prin Planul Național de Redresare și Reziliență. De asemenea, am obținut patronajul Preșe­dinției României pentru rețeaua de arii urbane naturale și încercăm să facem un parteneriat și cu Asociația Municipiilor din România.

Cum ar trebui reconsiderată relația noastră cu ­natura, în opinia ta?

Cred că ar trebui să ne regândim relația cu natura la nivel planetar. Pentru că avem probleme peste tot. România e mică, Europa e mică. Europa, de exemplu, nu are decât 4% din pădurile planetei. Degeaba le salvăm pe astea, dacă celelalte sunt vraiște. ­Europa e responsabilă de 10% din emisiile globale de gaze. ­Degeaba le oprim pe astea, dacă restul rămân la fel.

Sper ca pandemia asta să ne fi arătat că sistemele social și economic, de care suntem tare mândri, sunt foarte fragile, tocmai pentru că am fragilizat sistemul natural.

Europa ar trebui să devină locomotiva, la nivel mondial, pentru lupta împotriva schimbărilor climatice și a declinului biodiver­sității și la fel ar trebui să devină România pentru Europa. Pentru că România este țara cu cea mai valoroasă biodiversitate. Noi ca români ar trebui să fim mai mândri de ce avem, să nu ne rușinăm de prostiile pe care le-am făcut, să le privim la rece și să căutăm soluții. Ne putem uita și la țările vestice, care și-au făcut țăndări patrimoniul natural, să folosim experiența lor și să n-o repetăm.