"Istoria lumii se împarte în două. Este o istorie până la Hristos şi o istorie după Hristos. Este o lume până la Hristos şi o altă lume după Hristos. Punctul culminant este Pogorârea Duhului Sfânt sau Cincizecimea, prăznuită mâine, pentru că Pogorârea Duhului Sfânt încununează iconomia dumnezeiască lucrată prin Fiul", afirmă părintele profesor Constantin Coman. Despre alte semnificaţii teologice ale marelui praznic al Pogorârii Sfântului Duh citiţi în interviul ce urmează.
Momentul Pogorârii Sfântului Duh este anunţat de către Mântuitorul Hristos. Explicaţi-ne pe scurt cuvintele "Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit" (Ioan 7, 38-39).
Despre apa cea vie, Mântuitorul vorbeşte şi în episodul cu femeia samarineancă exact în aceiaşi termeni. Apa cea vie este Duhul pe care aveau să-L primească cei ce cred, după preaslăvirea lui Hristos. Lucrurile sunt foarte clare. Nu este suficient de clară înţelegerea noastră raportată la aceste evenimente. Fie că nu ne străduim să ne apropiem de ele, fie că ni se par îndepărtate sau poate imposibile, şi ne liniştim conştiinţa şi mintea, păstrându-ne departe de astfel de realităţi! Ceea ce spune Mântuitorul Hristos aici este întemeiat pe discursul Sfintelor Scripturi, în ansamblul lor: omul a fost făcut să trăiască, nu autonom şi izolat, ci în comuniune, spunem noi, împreună cu Dumnezeu. Nu numai într-o legătură morală, de prietenie, de vizite sau de contacte de la distanţă, ci într-o legătură consistentă, adică în unire cu Dumnezeu. Din această legătură sau prin această legătură omul primeşte viaţă dumnezeiască, nestricăcioasă, viaţă prin excelenţă, viaţa veşnică.
Unirea omului cu Dumnezeu se realizează mai întâi în persoana Dumnezeu-Omului Hristos, iar prin pogorârea Sfântului Duh se realizează în toţi cei care, crezând, primesc prin botez Duhul lui Dumnezeu.
Împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu, obiectivul principal al existenţei
Părinte profesor, este praznicul Pogorârii Sfântului Duh sau Cincizecimea un punct culminant al istoriei?
Da. Sigur că da. Istoria lumii se împarte în două. Este o istorie până la Hristos şi o istorie după Hristos. Este o lume până la Hristos şi o altă lume după Hristos. Punctul culminant este Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea, prăznuită mâine pentru că Pogorârea Sfântului Duh încununează iconomia dumnezeiască lucrată prin Fiul. Cincizecimea este un eveniment istoric care deschide, la modul foarte concret, lumea aceasta şi pe om relaţiei nemijlocite cu Dumnezeu şi cu Împărăţia lui Dumnezeu. De fapt, evenimentul Cincizecimii, aşa cum este relatat de Sfântul Evanghelist Luca în cartea Faptele Apostolilor (cap. 2), ne arată foarte clar ce înseamnă pogorârea Sfântului Duh. Aşadar, trebuie să spunem că nu este o vorbire metaforică, nu este o figură de stil. Duhul se revarsă peste oameni şi oamenii se umplu de Duh Sfânt. Duhul, realitatea nematerială, duhovnicească, necreată, se revarsă asupra făpturii create. Împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu este în egală măsură împărtăşire de iubirea lui Dumnezeu, iubirea deplină, absolută, după care aspiră orice om şi pe care nu o întâlneşte în limitele lumii create. Sfântul Apostol Pavel spune frumos acest lucru: "...iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă" (Rom. 5, 5). Împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu devine obiectivul principal al existenţei, pentru că aceasta este calea de a participa la viaţa duhovnicească, nematerială, necreată. De la Hristos şi de la Pogorârea Sfântului Duh nu mai avem o morală a legii, cum spune Sfântul Pavel, ci o morală a harului. Este o schimbare radicală. Morala legii îl închidea pe om în sine, îi cultiva egoismul, orgoliul, mândria, părerea de sine sau ipocrizia. Morala harului îl motivează pe om sănătos, îl deschide spre Dumnezeu şi spre semeni şi-i cultivă smerenia.
Cum dăm noi astăzi mărturie despre Biserică, această realitate ce se naşte odată cu Pogorârea Sfântului Duh?
Biserica este chipul nou al lumii, chipul înduhovnicit sau îndumnezeit al lumii. Ce este Biserica, de fapt? Luăm act de ea tot în cartea Faptele Apostolilor a Sfântului Evanghelist Luca. Biserică sunt cei care au primit Duh Sfânt. Un popor nou. O lume nouă. Biserica este adunarea oamenilor care au primit Duhul lui Dumnezeu. Este relevantă relatarea Sfântului Luca privitoare la formarea primei comunităţi creştine, care s-a adăugat nucleului iniţial al celor plini de Duh Sfânt, format din Apostoli. După evenimentul Pogorârii Sfântului Duh peste Apostoli, Sfântul Apostol Petru vorbeşte mulţimii atrase de cele întâmplate, spunându-le pe scurt istoria lui Hristos şi mărturisind în final Învierea Lui după ce fusese răstignit de către iudei. Noi, cei care alcătuim Biserica lui Hristos astăzi, ne adăugăm acelora şi celor care s-au adăugat peste veacuri mărturisind credinţa în Hristos şi primind harul Duhului Sfânt prin botez.
Biserica are la bază pe omul plin de Duhul Sfânt. Lucrul acesta ţine de antropologia creştină fundamentală, şi creştinismul îl propune lumii ca pe un adevăr esenţial. Omul nu este o existenţă suficientă sieşi, nu este chemat numai la o existenţă în limitele lumii create, ci este chemat la o existenţă care depăşeşte aceste limite înspre lumea lui Dumnezeu. La o existenţă unde nu sunt limite nici de timp, nici de spaţiu, nici de stricăciune şi, prin urmare, nici de moarte. Aceasta este chintesenţa predicii Bisericii noastre. Dacă noi vorbim despre Evanghelie, care înseamnă vestea bună prin excelenţă, aceasta este vestea bună: prin Hristos Mântuitorul şi prin Pogorârea Sfântului Duh, omenirea, şi omul în special, este chemată şi aşezată în posibilitatea de a depăşi moartea, ca limită implacabilă a existenţei, pentru că aceasta ţine de firea lumii create.
Lumea toată este destinată îmbisericirii, umplerii de Duh
Această realitate nouă realizată de trimiterea şi Pogorârea Sfântului Duh ne cuprinde pe noi toţi cei botezaţi. Vorbiţi-ne în acest sens despre importanţa conştientizării identităţii noastre sau apartenenţei noastre la această realitate.
Biserica nu este o asociere de persoane, indiferent care ar fi scopul acestei asocieri. Biserica este o realitate care ţine de o nouă categorie antropologică, pe care am putea-o numi "om duhovnicesc" (în sensul biblic "om plin de duh") sau "fiinţă eclesială". Este vorba, dacă-mi îngăduiţi, despre o specie nouă sau, mai bine zis, despre o nouă treaptă de existenţă la care sunt chemaţi oamenii. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre "făptura cea nouă" (2 Cor. 5, 17) sau despre "omul cel nou" (Efes. 2, 15; 4, 24), punctând diferenţa dintre acesta şi omul cel vechi". Este vorba despre o înnoire a creaţiei, a lumii. Biserica este suma celor ce au primit Duh Sfânt şi este o realitate deschisă. Lumea toată este destinată îmbisericirii sau înduhovnicirii, umplerii de Duh. Îmi puteţi replica faptul că nu prea se vede în creştini făptura cea nouă. Este adevărat! Există o mare varietate de intensitate şi mai mare varietate de conştientizare a stării de făptură nouă, plină de duh. Înduhovnicirea este o stare dinamică pentru că depinde de comunicarea continuă între om, ca subiect viu şi liber, de o parte, şi Duhul lui Dumnezeu, de asemenea subiect viu, personal şi liber, de cealaltă. Există diferite grade de cădere de la starea de făptură nouă, plină de Duh Sfânt, după cum există un proces continuu de recuperare. Problema nu este existenţa sau inexistenţa realităţii respective, ci percepţia sau receptarea ei conştientă.
Mai există astăzi părinţi sau credincioşi care reuşesc să simtă această realitate, să aibă această simţire duhovnicească a lucrurilor? Şi de ce în zilele noastre aceste lucruri au devenit mai puţin vizibile?
Da, şi în timpul nostru avem sihaştri, călugări, dar şi mireni care vorbesc despre percepţia Duhului lui Dumnezeu. De ce noi nu sesizăm această prezenţă dumnezeiască? Pentru că încercăm să-L găsim pe Dumnezeu sau Duhul lui Dumnezeu în limitele realităţii lumii noastre. Încercăm să-L descoperim sau să-L citim cu simţurile noastre fizice sau cu mintea noastră limitată. Nu ne deschidem spre altceva, spre dincolo de noi, de lumea perceptibilă nouă prin fire. Ca să ne deschidem spre altceva trebuie să pornim de la conştiinţa limitelor simţurilor noastre fizice. Pentru că lumea pe care ne-o descoperă aceste simţuri şi mintea care prelucrează informaţiile acestor simţuri nu epuizează realitatea nici pe departe.
