„Cel ce face ascultare Liturghie săvârşeşte!“

În căutările noastre spre taine ale rugăciunii autentice, de cele mai multe ori încercăm să desluşim un dialog viu, care începe cu smerenia, continuă cu dragostea faţă de aproapele şi sfârşeşte prin înfrângerea voii. Deşi foarte tânăr, părintele Damaschin, stareţul Schitului Pahomie din Vâlcea, este permanent înconjurat de tineri care încearcă să cunoască viaţa monahală, cu toate rigorile ei. În obştea aceasta de sihaştri am încercat să înţelegem fiecare cuvânt duhovnicesc, dar la Pahomie totul este dincolo de sfera raţiunii, fiecare trăieşte rugăciunea aşa cum simte, pentru a rămâne într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu.

Tinerii călugări, care trăiesc aici în neîncetată rugăciune, au lăsat în urmă o altfel de normalitate. Cum au perceput aceştia trecerea dintr-o lume evoluată în toate sferele vieţii, în momentul în care de bunăvoie au ales jugul monastic?

Cel care vine hotărât să rămână nu simte trecerea. Viaţa călugărească nu este un algoritm, a merge înainte nu înseamnă a urma o linie, ci un câmp întreg, Dumnezeu există pretutindeni. Cel mai important lucru pentru cei care vin hotărâţi să rămână la mănăstire este acela de a învăţa tăierea voii, venind dintr-o lume în care normalitatea înseamnă să faci tot ceea ce vrei. Din Pateric aflăm multe exemple concludente, în sensul că, în momentul în care un monah începător făcea o anume greşeală, nimeni nu-i atrăgea atenţia în nici un mod. Orice lucru trebuie făcut pentru că îl simţi, nicidecum pentru că aşa ţi se spune.

E greu să se adapteze aceste caractere umane şi spirituale în formare în acest nou univers, în această lume a unei libertăţi atipice? Cum conştientizează trecerea dintr-o normalitate cotidiană într-o normalitate monastică?

Mai bine zis nu o conştientizează, deşi asta ar trebui să se-ntâmple înainte de venirea lor în mănăstire. Mulţi sunt surprinşi pe drum de ceea ce ei nici nu conştientizează că vor găsi acolo. Şi se trezesc în faţa unei libertăţi care nu poate fi definită prin ceva anume. Ea este însăşi firea la care noi am renunţat, sau altfel spus renunţarea la voia proprie, care implică tocmai pierderea libertăţii. Dacă, de exemplu, unui om îi explici pedagogic ce înseamnă lepădarea de sine, el nu poate concepe cum e posibil ca, tăindu-şi voia, el să ajungă liber. El crede că, odată cu tăierea voii se anihilează şi asta pentru că oamenii se regăsesc prin ceea ce vorbesc, spun şi fac.

Ce sentimente trăiţi atunci când un frate novice bate la porţile mănăstirii şi după ce criterii de valori îi alegeţi pe cei cărora le îngăduiţi să rămână?

Eu personal nu-mi permit să-i întreb care este motivul care i-a determinat să vină la mănăstire, pentru că aici trebuie să fie vorba de un act atât de liber, încât să nu implice o argumentare anume. În general aspiranţii la monahism ajung la mănăstire pur şi simplu pentru că aşa înţeleg ei noţiunea de a fi liberi. Pentru mine ca stareţ şi ca monah, important este să rămână. Dar a rămâne la mănăstire în aceste vremuri nu înseamnă numai a fi dat spre ascultare unui bătrân călugăr, aşa cum se întâmpla acum sute de ani, astăzi lucrurile au un alt mers. Vii la mănăstire, eşti bine-venit, dar, aşa cum spune şi Sfântul Siluan, "Duhul Sfânt lucrează cu fiecare în parte".

Care sunt pârghiile de comunicare dintre un călugăr experimentat, respectiv stareţ, şi cel care Îl caută pe Dumnezeu într-o lume necunoscută lui şi cum face faţă acesta ascultărilor monastice?

Cel care nu poate pune punct odată cu rămânerea sa în mediul monahal nu va putea continua drumul, este ca şi cum ai frânge o creangă uscată, orice ruptură înseamnă un sfârşit de drum. Or, tinerii care vin la mănăstire caută partea de început a drumului, şi nu capătul care marchează finalul acestuia. Şi este firesc să fie aşa. Acest început, pentru mine ca duhovnic, se materializează printr-o permanentă ascultare. Eu trebuie să descopăr adevărata chemare a celui care mă caută şi să fiu deschis tuturor trăirilor pe care acesta mi le destăinuie. Nu e atât de uşor cum se vede din afară. Mănăstirea este ca o lume mai mică, dar nu vă daţi seama cât de mari sunt tensiunile în acest univers al răbdării şi al îngăduinţei. Degeaba îţi pui mintea la treabă, dacă inima nu face loc unei înţelegeri depline. Regula este ca tu să faci cel dintâi ceea ce doreşti ca ucenicul tău să înveţe să facă, aşa spuneau bătrânii: ce vezi la mine, aceea să faci şi tu. Smerenia însă nu se învaţă din cărţi; pentru cel care nu ştie să simtă, învăţătura nu are prea multe de dăruit, el trebuie să preia acel bine conceptual aşa cum i se dezvăluie.

Cum trebuie să fie un stareţ pentru a deveni cel mai bun exemplu pentru un tânăr aspirant la călugărie?

Simplu, la orice pas stareţul trebuie să fie ceea ce-şi doreşte de la celălalt, să înveţe să dăruiască ceea ce el însuşi îşi doreşte de la obşte. Majoritatea celor care ajung aici sunt saturaţi de o pedagogie greoaie, cu reguli stricte şi clare. Din acest motiv, prima dorinţă pe care am descoperit-o nou-veniţilor a fost aceea de libertate deplină, o libertate în care descoperă nesperat de repede că eu devine noi, iar al meu devine al nostru. Cei care nu pot să conceapă că tu devii liber renunţând la tine, aceştia întotdeauna pleacă. Doar cei care simt cu adevărat, aceia rămân. Şi mai e ceva, dacă stareţul se smereşte, ucenicul se simte liber. Ceea ce este foarte important este simţirea chemării. O discuţie duhovnicească este deosebită de orice dialog. În general, majoritatea celor care vin la mănăstire caută răspunsuri doar cu mintea. Nimeni nu va găsi ceea ce caută cu adevărat până când nu va desluşi două cuvinte definitorii: gândesc şi simt. Nimic mai mult.

Consideraţi că toate acestea sunt specifice pur şi simplu vieţii monahale, sau ascultarea şi temeinicia rugăciunii se pot regăsi în viaţa oricărui mirean care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu?

Mai mult de-atât: "Cel ce face ascultare Liturghie săvârşeşte!" Numai aşa te poţi ruga neîncetat şi poţi să faci ascultare în fiecare zi. Rugăciunea nu înseamnă doar să îngenunchezi şi să citeşti mai multe texte biblice. Totul devine rugăciune atunci când nu o faci într-un mod egoist. În tot ceea ce face, omul comunică în procent de 17% prin cuvânt, 23% prin ton şi 60% prin stare, dar din păcate alege aproape întotdeauna cuvântul. Omul greşeşte atunci când, la cea mai mică ispită, aleargă la duhovnic. E simplu să laşi tot ce ai pe suflet în seama duhovnicului, dar mult mai înţelept este să-L cauţi pe Domnul în Duh, să-L simţi. Oamenii din ziua de azi pur şi simplu fug de tot ceea ce înseamnă responsabilitate. E mult mai simplu să dai fuga la duhovnic decât să te lupţi cu ispitele şi cu tine însuţi. Până la urmă, ispitele sunt mijloacele cele mai eficiente prin care omul îşi poate descoperi interiorul. Dar cel ce nu va conştientiza că pe această lume este doar el şi Dumnezeu nu va avea linişte şi va vedea numai în exteriorul lui. Trebuie delimitat eul de sine. Sinele acesta trebuie să-l smereşti şi să-l supui, altfel vei ajunge să mănânci pentru că ţi-e foame, să bei pentru că ţi-e sete, să dormi pentru că ţi-e somn... şi totul se transformă într-un mecanism, or, noi avem nevoie de trăire.

Dumnezeu nu are nevoie nici de textele noastre, nici de metaniile noastre făcute mecanic, ci de inima înlăcrimată, care să devină una cu rugăciunea.