Medicina se învaţă din cărţi, dar mai ales la patul bolnavului, sub atenţia unui profesor. În medicină este nevoie de modele, de repere care să-ţi ghideze viaţa. Chirurgia, cândva regina specializărilor din domeniul medical, este astăzi în România într-o postură deficitară. Despre viaţa chirurgului în sala de operaţii, despre crezul medicului în Dumnezeu şi în profesia sa ne-a vorbit prof. dr. Eugen Târcoveanu, medic chirurg primar la Spitalul "Sfântul Spiridon" din Iaşi.
Domnule profesor, care a fost cea mai dificilă operaţie pe care aţi realizat-o până în acest moment?
Toate operaţiile sunt foarte dificile pentru că o intervenţie chirurgicală presupune o agresiune dirijată asupra organismului. După peste 40 de ani de chirurgie, mărturisesc că fiecare operaţie are particularitatea ei. Pregătirea trebuie făcută nu numai din punctul de vedere al tacticii şi tehnicii operatorii, ci trebuie şi o pregătire sufletească atât a chirurgului, cât şi a bolnavului. Vă pot spune că am cazuri care au ieşit, s-au vindecat, deşi nu dădeam nici zero şanse de supravieţuire. Bolnavii în mod miraculos au depăşit toate fazele critice ale evoluţiei postoperatorii pe care eu nu mi le pot explica. După cum sunt bolnavi care aveau un prognostic, o rată de supravieţuire limitată la câţiva ani, e vorba de pacienţi cu cancer. Ei vin după 10-15 ani la mine şi îmi spun: "Ştiţi, eu sunt pacientul dumneavoastră de la Vaslui. Mi-aţi spus că o să trăiesc trei ani. Ei bine, trăiesc şi acum". Aici este un miracol pe care medicina modernă cu toate descoperirile ei nu-l poate explica. Medicina presupune un act care are, alături de tehnicitate şi ştiinţă, un ajutor divin. Pe măsură ce au trecut anii, eu m-am convins de acest adevăr. Nu există contradicţie între ştiinţă şi credinţă. Fără credinţă nu poţi practica o profesie cum e chirurgia.
Cât din profesia de medic este muncă şi cât talent?
În afară de faptul că trebuie să munceşti tot timpul, să înveţi mereu ceva nou, îţi trebuie şi har. De ce spun lucrul acesta? Tehnica medicinei şi a chirurgiei în special, lucrul cu aparate extrem de sofisticate, mai ales în marile centre spitaliceşti din lume, fac ca bolnavul să ajungă o fişă de analize, un număr. Nu pot spune că este un cobai, niciodată bolnavul nu poate fi socotit un cobai, dar lumea uită că noi tratăm un om. Pe când în medicina românească există şi azi doctori care îţi pun un diagnostic clinic fără computer sau tomografie. Acest har, harul de a comunica cu bolnavul, de a-l însufleţi, acoperă, după părerea mea, cam 40% din tratament. E foarte important. De aceea, medicina şi spiritualitatea reprezintă un binom de mare actualitate. Medicii care nu au acest har, pe care cred că trebuie să îl aibă şi preoţii, au o deficienţă mare. Cine nu poate comunica cu bolnavul are probleme. Să linişteşti, să încurajezi, să dai o speranţă, e extraordinar. În medicina clinică, practică, e nevoie de har. În medicina fundamentală, în cercetare poate nu e atâta nevoie.
Percepţia asupra medicinei mi s-a schimbat între timp. După atâţia ani de profesie văd altfel acest domeniu. Îl pot rezuma cu cuvintele Patriarhului României: "Medicul tratează, Dumnezeu vindecă".
Riscul de a fi chirurg
Care sunt calităţile pe care trebuie să le întrunească un absolvent de Medicină pentru a fi un bun chirurg?
Din nefericire, foarte puţini mai doresc să fie chirurgi astăzi. Pentru că prin această agresiune care este operaţia, chirurgul este expus la riscuri. Înainte, chirurgul avea o poziţie foarte înaltă în societate. El era unic. Lumea credea în el, aproape îl diviniza, i se ierta orice. Astăzi totul s-a schimbat. În primul rând patologia, apoi a crescut speranţa de viaţă, vorbim de geronto-chirurgie. Chirurgul trebuie să comunice cu alţi specialişti, de obicei tratamentele complicate se fac în echipă multidisciplinară, trebuie să negocieze cu anesteziştii. Nu există chirurgie fără anestezie. Trebuie să negocieze cu directorul spitalului pentru că medicina este foarte scumpă, iar bugetele din ce în ce mai mici îl obligă pe chirurg să facă câteodată rabat de la anumite principii ale sale. Apoi medicul poate avea probleme cu mass-media. De aici până la mersul la tribunal nu e decât un pas. Astăzi orice chestiune poate fi interpretată ca malpraxis. Un exemplu sunt infecţiile nosocomiale (infecţii pe care pacientul le poate contracta în urma internării în spital), socotite o greşeală medicală, deşi nu este adevărat.
Din aceste motive puţini mai doresc chirurgia. Plus de asta, chirurgii operează pacienţi bolnavi cu diferite boli grave, hepatită C, de exemplu, şi mulţi doctori au contractat hepatită, au făcut ciroze, murind de timpuriu. Te expui la toate infecţiile cu care intri în contact.
Situaţia de a nu alege chirurgia ca specialitate medicală este prezentă doar în România sau peste tot în lume?
E o problemă generalizată. De ce credeţi că ne pleacă nouă doctorii în străinătate? Să luăm de pildă Anglia. Acolo, cei mai mulţi chirurgi sunt indieni. Sau pakistanezi. În Franţa, cei mai numeroşi sunt din fostele colonii franceze. De la noi au plecat 12.000 de medici, instruiţi. Aşa spune statistica din documentele Ministerului Sănătăţii. Dar absolvenţii din ultimii ani, de când noi suntem în UE, aceştia nu mai sunt contabilizaţi. Deci s-a trecut cu mult peste acest număr. Exodul medicilor este un genocid la adresa populaţiei acestei ţări.
De ce nu se mai alege la rezidenţiat chirurgia? Acum 10-15 ani, ea era pe primul loc. Acum este dincolo de jumătate. Sau dacă se alege, se optează nu pentru chirurgia mare, ci ramuri ale chirurgiei. Pe lângă aceasta, anestezia este în mare deficit la noi în ţară. Şi într-un viitor apropiat şi chirurgia o să fie la fel.
Diagnosticul presupune logică, dar şi fler
Mai există ceva nou de descoperit în medicină, mă refer la tehnica de a opera, nu la fabricarea de noi medicamente?
Eu obişnuiesc să merg regulat la congrese internaţionale de specialitate. Din doi în doi ani apare ceva cu totul nou. De pildă, chirurgia minim invazivă, care a fost numită a doua chirurgie franceză, fiindcă s-a născut în Franţa, a fost o schimbare de abord total. Ea a apărut rapid. Deşi în chirurgie nu există modă, pentru că ai nevoie să-ţi verifici rezultatele. Acum avem chirurgia robotică, telechirurgia, care permite efectuarea operaţiilor de la distanţă. Tu eşti în Europa, dar poţi opera pe alt continent. Întotdeauna vor apărea noutăţi. Dar lucrul care nu se va schimba niciodată şi este esenţial în actul medical este grija faţă de om. Dacă pierdem umanismul, pierdem calitatea de a pune diagnostic uşor. Diagnosticul este o chestiune importantă. Diagnosticul presupune logică, dar şi fler. Multe le câştigi prin experienţă. Nu există boli, există bolnavi. În cazul nostru, nu există plictiseală, chiar în cazul unor operaţii uşoare. Să zicem că o operaţie ai făcut-o de 2.000 de ori. Totuşi nu e aceeaşi operaţie. Pentru că bolnavul îţi oferă condiţii diferite şi tu trebuie să te adaptezi la el.
Cum vă pregătiţi pentru o operaţie, mai ales dacă este vorba de ceva dificil?
Pregătirea medicului este în primul rând sufletească şi cu timpul ajungi să simţi momentul când eşti capabil să operezi un bolnav şi el poate să se vindece. Paradoxal, dacă facem diferenţe între diverse categorii de bolnavi, să-i luăm întâi pe cei de la ţară, care au mai multă credinţă în Dumnezeu, ei îţi spun de la început: "Să ştiţi că dacă o să mă operaţi, eu o să scap". Tu, ca specialist, nu îi dai nici o şansă. Dar el scapă. Pentru că are această credinţă în Dumnezeu. Bineînţeles, asemenea cazuri nu se întâlnesc în fiecare zi, dar ele sunt suficiente ca să-ţi ridice nişte întrebări. În opoziţie cu astfel de oameni, un intelectual, un doctor, care are toate datele problemei, ştie ce complicaţii pot apărea, evoluează mult mai dificil. De aceea mă feresc să operez colegi de-ai noştri pentru că ei se încarcă negativ.
Care este relaţia între medic şi pacient înainte şi după operaţie?
În orice operaţie cred că se intră cu puţină frică. Iar lucrul cel mai important este să ştii când să te opreşti. În tendinţa de a face bine, totul, rişti viaţa bolnavului, prestigiul tău. Într-o operaţie trebuie să gândeşti şi să iei decizii rapid. Pentru că sunt situaţii când nu te mai poţi întoarce. Dacă sunt operaţii mari, unde sunt implicate mai multe organe, dacă nu apreciezi foarte bine invazia şi nu mai poţi reface, lucrurile se complică. Când operezi un pacient trebuie să-l vezi ca pe aproapele tău, ca pe părintele tău, ca pe copilul tău. Numai dacă procedezi aşa vei putea reuşi. Dacă îl priveşti ca pe un număr sau ca pe un caz interesant s-ar putea să ai surprize. Omul nu este ca o maşină căreia îi schimbi o piesă, după care totul merge bine. Nu, omul e un organism viu, cu trup, dar şi suflet.
Chirurgia seamănă foarte mult cu practica Bisericii
Cum trece chirurgul peste un eşec?
E groaznic. Te poţi aştepta să se întâmple ceva rău oricând. Nu există chirurg care să nu aibă eşecuri. Dar dacă-ţi moare un bolnav, şi asta nu neapărat din cauza ta, deşi multă lume azi aşa percepe lucrurile, că bolnavul moare din pricina doctorului, e foarte rău. Eu unul, deşi nu mi s-a întâmplat aceasta de mulţi ani de zile, dacă-mi moare un pacient, nu mai pot opera o săptămână. De aceea nu e bine să faci foarte multe operaţii. E bine să operezi numai cât poţi să îngrijeşti. Chirurgia nu este un sport, nu este o modă. Chirurgia seamănă foarte mult cu practica Bisericii. Trebuie să fii conservator, să ai principii de la care să nu abdici.
Nu vi s-a întâmplat niciodată ca intrând într-o operaţie să simţiţi că nu puteţi stăpâni operaţia, că intraţi pe un teren total necunoscut?
Nu avem dreptul să facem asta. Nu poţi intra, în acest caz. În chirurgie există profesori, maeştri şi ucenici. De la profesori înveţi. Cu profesorul, cu maestrul intri în sală de 100 de ori, de 1.000 de ori, şi el îţi dă să faci astăzi o anumită parte din operaţie, mâine alta şi tot aşa. până înveţi tot parcursul. La noi există aşa-numita "curbă de învăţare". În această curbă tu faci un anumit număr de intervenţii. Plus de asta, înainte de a intra în sală, lucrezi ca rezident pe simulator.
Pregătirea este dificilă în chirurgie faţă de celelalte specialităţi. E nevoie de o bună tehnică, trebuie să ai o extraordinară manualitate. Dar nu e totul tehnica. Trebuie să pui diagnosticul corect. Apoi să alegi operaţia cea mai potrivită, iar în timpul operaţiei să ai o strategie adecvată. În cele din urmă, dar nu lipsită de importanţă, este îngrijirea postoperatorie a bolnavului. Poţi să faci operaţii impecabile, perfecte din punct de vedere tehnic, dar pacientul poate să-ţi facă complicaţii după aceea sau să nu supravieţuiască. Un chirurg, dacă a operat azi, nu poate dormi noaptea dacă nu a văzut bolnavul seara. Trebuie să-l vadă. Şi se roagă acolo, în taina sufletului lui, pentru cel operat. Dacă nu ai speranţă, dacă nu ştii că există Cineva care te ajută şi te poate scoate din situaţii dificile, nu ştiu cum te poţi descurca. Cine spune că face chirurgie de amorul artei nu e de crezut.
Faptul că practicaţi chirurgia vă face mai puţin sensibil la durere sau din contră?
Eşti mult mai sensibil la toate. De aceea, chirurgii sunt apropiaţi de artă, de pictură, de muzică. Ei îşi dau seama că viaţa este o minunăţie, un dar divin. Spre exemplu, la femur, unde se transmite greutatea corpului pe os, acolo sunt nişte arcuri osoase. După ani de zile, cei care lucrează la marile poduri cu deschidere amplă şi-au dat seama că ei de fapt imită structura anatomică de la femur. Sunt lucruri uimitoare. Omul nu poate decât cel mult copia ceea ce a făcut Dumnezeu. Să luăm inima… Ce randament poate să aibă acest organ care nu se opreşte deloc până la moarte… Viaţa este o minune. De aceea chirurgilor nu le plac sinucigaşii. Sau medicii care eutanasiază pacienţii lor. Eşti chemat să fii salvator de vieţi, nu omorâtor. Sau în cazul avorturilor, la fel, cum poţi omorî acea fiinţă vie?
În cazul României există o întreagă dispută în optarea pentru un sistem sanitar de stat sau un sistem privat. Care este părerea dumneavoastră?
Un lucru este foarte clar, când între medic şi pacient intervine problema banului, lucrurile se strică. Este bine să fie şi unităţi private. Dar aceste unităţi nu pot să rezolve decât lucrurile foarte simple, unde nu există eşec. Tot timpul trebuie să existe unităţi de stat, cum de altfel există şi în străinătate, unităţi care să facă medicina grea, unde se tratează tot omul. Altfel, pe săraci cine îi tratează? Sau e nevoie să-i lăsăm pe cei care nu au bani să moară la porţile spitalelor?
Există un jurământ al lui Hipocrat, jurământ făcut de toţi medicii. Dacă am respecta acest jurământ, treaba ar merge excelent. Noi am avut o şcoală de medicină extraordinară. Şi mai avem încă. Dar dacă vrem să o distrugem, şi asta este tendinţa, aşa se va întâmpla. Şi cum o distrugem? În primul rând prin slăbirea nivelului de pregătire. A scăzut numărul de cursuri de la facultate. Înainte erau 44 de ore pe săptămână, acum sunt 28 de ore. S-au redus aproape la jumătate. Când am intrat la facultate erau 12 pe loc. Acum se intră mult mai uşor. Numărul crescut de studenţi e iarăşi un inconvenient. Profesia aceasta se învaţă la patul bolnavului, sub atenţia unui profesor. Aici e nevoie de modele. Medicina nu se învaţă pe internet. E exclus. Mai avem încă o şcoală medicală foarte bună. Mulţi nu ar crede asta, dar ştiţi de ce este adevărat? Din peste 12.000 de medici plecaţi nu s-a auzit de vreun proces răsunător intentat unui doctor român practicant în străinătate. Să ne ajute Dumnezeu să fie aşa în continuare. Şi acum încă medicii români ocupă posturile goale din spitalele occidentale, dar în curând vor ocupa posturile-cheie din sistemele lor. Pentru că sunt instruiţi, inteligenţi, credincioşi.
Dar stai şi te gândeşti, pe poporul acesta cine-l mai tratează? Ştiţi cât costă să formezi un medic? Enorm. Iar noi facem cadou străinătăţii oameni formaţi, educaţi, o elită a societăţii româneşti. E o greşeală fatală pentru sistemul medical de la noi.
